- credinţă
- CREDÍNŢĂ, credinţe, s.f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranţă, certitudine. ♢ Profesiune de credinţă = declaraţie publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 2. (înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ♢ loc. adv. În credinţă = într-adevăr. ♢ expr. A-şi mânca credinţa = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (înv.) A bea (sau a lua, a sorbi) credinţă (sau credinţa) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredinţa că nu sunt otrăvite. 3. Fidelitate, devotament, statornicie faţă de cineva sau de ceva. ♦ (reg.) Logodnă. 4. Speranţă, nădejde. 5. Convingere despre existenţa lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripţiilor bisericeşti; religie, cult. – lat. *credentia.Trimis de romac, 22.04.2004. Sursa: DEX '98Credinţă ≠ necredinţăTrimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: AntonimeCREDÍNŢĂ s. 1. (bis.) cucernicie, cuvioşenie, cuvioşie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, smerenie, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hristoitie, râvnă, râvnire, smerire. 2. v. cult. 3. v. convingere. 4. v. fidelitate. 5. v. speranţă. 6. v. părere.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeCREDÍNŢĂ s. v. asigurare, chezăşie, concesiune, credit, crez, datorie, garanţie, încredere, logodnă, simbolul credinţei.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimecredínţă s. f., g.-d. art. credínţei; pl. credínţeTrimis de siveco, 12.11.2006. Sursa: Dicţionar ortograficCREDÍNŢ//Ă credinţăe f. 1) Încredere deplină în adevărul unui lucru; convingere adâncă. credinţă în succes. ♢ Om de (bună) credinţă persoană pe care te poţi bizui; om în care poţi avea încredere. A-şi pune credinţăa în cineva (sau a se lăsa în credinţăa cuiva) a se încrede în cineva; a se bizui pe cineva. A-şi mânca credinţăa a pierde încrederea tuturor. 2) Devotament faţă de cineva sau ceva; fidelitate. A jura credinţă. credinţă conjugală. 3) Formă a conştiinţei sociale în care realitatea este reflectată şi interpretată ca fiind dependentă de fiinţe şi forţe supranaturale; confesiune; cult; religie. [G.-D. credinţei] /<lat. credentiaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXcredínţă (credínţe), s.f. – 1. Faptul de a crede. – 2. Părere, opinie. – 3. Convingere. – 4. Convingere religioasă. – 5. Siguranţă, certitudine. – 6. Încredere. – 7. Garanţie, cauţiune. – 8. Promisiune, angajament în căsătorie. – 9. Logodnă. – 10. Dar de logodnă. – 11. Credit comercial. – 12. (înv.) Munci executate de administraţie sau dări strînse direct de Finanţe. lat. *credentia (Puşcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR); cf. sard. credença, logud. credenzia, v. fr. crédence (Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. – Der. credincer, s.m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaş la curtea domnească însărcinat cu pivniţele cu vin şi cu gustarea mîncării; înv., ostatic), cu suf. -(c)er ca medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune der. de la un lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă; necredincios, adj. (care nu are credinţă; păgîn; adulter); credincioşie, s.f. (înv., fidelitate, lealitate; cinste); credinţa, vb. (înv., a încredinţa; Trans., a se angaja, a promite căsătorie); necredinţă, s.f. (lipsă de credinţă; împietate; infidelitate; adulter); încredincioşa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere); încredinţa, vb. (a încredinţa; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie); încredinţător, adj. (convingător).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.