crede

CRÉDE, cred, vb. III. 1. tranz. A fi încredinţat sau convins de un fapt, de existenţa sau de adevărul unui lucru. ♢ expr. Cred şi eu! = se înţelege de la sine, nu e de mirare. Ce (sau cum) crezi? se zice pentru a exprima o ameninţare sau o afirmare sigură. 2. intranz. A recunoaşte dreptatea cuiva, a fi înţelegător faţă de durerea sau de suferinţa cuiva. ♢ expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-şi crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea faţă de un lucru de necrezut. 3. tranz. A socoti, a fi de părere, a-şi închipui, a i se părea. ♦ A considera pe cineva altfel decât este în realitate. ♦ refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngâmfat. 4. intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-şi pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. 5. intranz. A admite existenţa lui Dumnezeu şi a accepta dogmele bisericii; p. ext. a avea o anumită credinţă religioasă. – lat. credere.

Trimis de LauraGellner, 31.07.2004. Sursa: DEX '98



CRÉDE vb. 1. v. considera. 2. a considera, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanţă o crede de bun augur.) 3. a se considera, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ţine. (Se crede inteligent.) 4. v. bănui. 5. a presupune, a socoti, (franţuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (crede că vom pleca în două zile.) 6. v. aştepta. 7. v. părea. 8. v. spera. 9. v. încrede.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



A CRÉDE cred 1. tranz. 1) A accepta ca fiind adevărat sau posibil. crede cele spuse. ♢ Cred şi eu se înţelege de la sine. 2) (de regulă, urmat de o completivă) A găsi de cuviinţă; a socoti; a considera; a gândi. 3) A preţui printr-o judecată favorabilă; a considera; a socoti; a aprecia. Acest semn îl credem de bun augur. 4) (persoane) A trata cu îngăduinţă, cunoscând situaţia; a înţelege. 2. intranz. 1) A avea (toată) nădejdea; a se încrede. 2) A avea o anumită credinţă religioasă; a fi credincios. /<lat. credere

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



A SE CRÉDE mă cred intranz. A avea o părere exagerată despre calităţile proprii; a fi încrezut. /<lat. credere

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



créde (-d, -ezút), vb. – 1. A socoti, a-şi imagina, a-şi închipui. – 2. A fi de părere. – 3. A avea încredere. – 4. A avea credinţă religioasă. – 5. A da credit părerii altcuiva. – 6. A înţelege, a compătimi, a fi înţelegător faţă de durerea cuiva. – 7. (refl.) A fi îngîmfat, a avea o părere bună despre sine. – Mr. cred, cridzui, credere, istr. credu. lat. crēdĕre (Puşcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307; DAR); cf. it. credere, prov., v. cat. creire, fr. croire, sp. creer, port. crer. – Der. crez, s.n. (totalitatea principiilor cuiva, concepţia de viaţă); crezut, s.m. (persoană de încredere; împuternicit); necrezut, adj. (incredibil); crezător, adj. (încrezător; credul); crezare, s.f. (încredere); crezămînt, s.n. (încredere, credit); încrede, vb. (a încredinţa ceva cuiva; rar, a asigura; înv., a converti, a convinge; refl., a avea încredere, a avea siguranţă, a spera); încrezut, adj. (încrezător; fidel; mîndru, înfumurat); încrezător, adj. (încrezător, credul); neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor); încredere, s.f. (siguranţă, credinţă; credulitate); neîncredere, s.f. (lipsă de încredere, suspiciune); încrezămînt, s.n. (înv., credinţă). cf. credinţă. Der. neol. creanţă, s.f. (credit), din fr. créance; credenţă, s.f. (înv., bufet, mobilă), din it. credenza, sec. XVIII; în Trans., cu var. înv. credenţ, din germ. Kredenz(tisch); credit, s.n., din it. credito, fr. crédit; credita, vb., din fr. créditer; (a)creditivă, s.f., din germ. Akkreditiv; creditor, s.m., din it. creditore; credul, adj., din fr. crédule; credulitate, s.f., din fr.; incredul, adj.; credibilitate, s.f.

Trimis de blaurb, 15.06.2007. Sursa: DER