Dicționar Român. 2013.
pioncăi — pioncăí, pióncăi şi pioncăiésc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a pioncăni. 2. (despre oameni) a vorbi cu voce cu subţire, piţigăială. 3. a vorbi încet, slab, stins, a pioci. 4. a slăbi, a se topi (de boală sau bătrâneţe); a deveni moale, fără… … Dicționar Român
pioncăială — pioncăiálă, pioncăiéli, s.f. (reg.) 1. strigătul curcilor. 2. piţigăială în vorbire. 3. vedere slabă; pioncăit, pioncănit. 4. migală. Trimis de blaurb, 22.09.2006. Sursa: DAR … Dicționar Român
pioncăit — pioncăít1, pioncăíturi, s.n. (reg.) 1. strigătul curcilor. 2. voce sau glas subţire; piţigăit, piţigăială. 3. vedere slabă; pioncăială. 4. migală. Trimis de blaurb, 21.11.2008. Sursa: DAR pioncăít2, ă, adj. (reg.) 1. slab, topit de boală sau de … Dicționar Român
pioncăitură — pioncăitúră, pioncăitúri, s.f. (reg.) 1. strigătul curcilor; pioncăit, pioncănit. 2. voce sau vorbire cu glas subţire, piţigăit; piţigăială în vorbire. 3. vedere slabă; pioncăială. 4. migală. Trimis de blaurb, 22.09.2006. Sursa: DAR … Dicționar Român
pioncăneală — pioncăneálă, pioncănéli, s.f. (reg.) 1. strigătul caracteristic al curcilor; pioncăială. 2. voce sau vorbire cu glas subţire, piţigăiat; piţigăială în vorbire. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioncănit. 4. slăbire, topire (de boală sau de… … Dicționar Român
pioncănit — pioncănít1, pioncăníturi, s.n. (reg.) 1. strigăt caracteristic curcilor; pioncăit. 2. voce sau vorbire cu glas subţire, piţigăit; piţigăială în vorbire; pioncăială, pioncăit. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioceală, piocit. 4. slăbire, topire … Dicționar Român
pioncănitură — pioncănitúră, pioncănitúri, s.f. (reg.) 1. strigăt specific curcilor; pioncăit. 2. voce sau vorbire cu glas subţire, piţigăit; piocit, piţigăială, pioncăială, pioncăit. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioncănit. 4. slăbire, topire (de boală… … Dicționar Român
