dărîma

dărîmá (dărấm, dărâmát), vb. – 1. A rupe crengile de pe un trunchi. – 2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. – 3. A dărîma, a doborî la pămînt. – 4. A distruge, a nărui, a demola (o construcţie). – 5. A doborî, a copleşi. – 6. (refl., arg.) A se sfîrşi. – var. dărăma, dărma. Mr. dirimare "a distruge". lat. *dēramāre, de la ramus "ramură" (Cihac, I, 226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cortés 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din sec. XVII, astăzi înv.; cf. alb. dërmoń "a distruge", it. diramare, sp. derramar; cf. şi mr. drămă "ramură" (Meyer, alb. St., IV, 66). Rezultatul mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un lat. *derumare, şi Puşcariu, Conv. lit., XXXVII, 41 şi ZRPh., XXVII, 738 (cf. Puşcariu 485 şi REW 2584; Densusianu, rom., XXXIII, 277), lat. *dērῑmāre. Alternanţa dăr(i)ma ca sfă(i)ma. – Der. dărîmătură, s.f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boşorog).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER