- râma
- RÂMÁ, pers. 3 rấmă, vb. I. intranz. (Despre porci) A scormoni pământul cu râtul. ♢ expr. (tranz.; pop.) A râma (un gând pe cineva) la inimă = a chinui (un gând) pe cineva. – lat. rimare.Trimis de dante, 04.07.2004. Sursa: DEX '98RÂMÁ vb. (reg.) a jimui, a râmui, a râtui, a ruciuli, a rujmuli, (Munt.) a tefui. (Porcul râma.)Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonimerâmá vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. râmăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA RÂMÁ râm 1. intranz. (mai ales despre porci) A răscoli pământul cu râtul, pătrunzând în adâncime. 2. tranz. fam. (persoane) A încerca să submineze, răscolind trecutul cuiva (pentru a-i găsi lucruri compromiţătoare); a scurma. ♢ râma la inimă a chinui pe cineva un gând, o remuşcare etc. /<lat. rimareTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXrîmá (-m, át), vb. – 1. (Despre porci) A scurma pămîntul cu rîtul. – 2. A scurma. – Mr. răm(are), arîm(are), megl. rǫm, rămari. lat. rimāre (Puşcariu 1461; REW 7320; Paul Remy, rom., LXXVI, 374-83), cf. tosc. rumare, prov., cat., sp. rimar, v. fr. rimée "crăpătură, spărtură", alb. rëmoń (Philippide, II, 652). Legătura cu curma şi dărîma este dubioasă. – Der. rîmător, s.m. (porc, dobitoc); rîmătură, s.f. (scurmătură; loc de rîmat). Rîmă, s.f. (vierme care trăieşte în pămînt), care se consideră în general drept deverbal de la a rîma (Tiktin; REW 7320; Candrea), este mai curînd gr. ῥόμος "vierme, rîmă", fără îndoială apropiat formal verbului. cf. şi REW 7434.Trimis de blaurb, 28.10.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.