încurca

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. 1. tranz. 1. A încâlci fire, aţă etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca uşor. ♦ (pop.) A călca în picioare fâneţele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcţia pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-şi pierde urma. ♦ refl. şi tranz. A (se) rătăci. II. 1. tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acţiune, a stânjeni. ♢ expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoţii etc.). ♢ Compus: încurcă-lume s.m. invar. = om care încurcă pe alţii, care nu este bun de nimic. 2. tranz. şi refl. A face (pe cineva) să-şi piardă sau a-şi pierde şirul ideilor; a (se) zăpăci. ♢ expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situaţie complicată. confuză. (tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (tranz.) A o încurca = a crea (intenţionat) o situaţie confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. tranz. şi refl. fig. A (se) prinde în mreje. ♦ refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieşi (decât cu greutate). 4. refl. fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus "caier, fir").

Trimis de valeriu, 25.04.2003. Sursa: DEX '98



A (se) încurca ≠ a (se) descurca, a (se) limpezi

Trimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: Antonime



A încurca ≠ a ajuta

Trimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: Antonime



ÎNCURCÁ vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încâlci, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Iţele s-au încurca.) 2. a zăpăci, (prin Transilv.) a mitroşi, (fam.) a bramburi. (A încurca ceva.) 3. v. rătăci. 4. v. confunda. 5. v. dezorienta. 6. v. complica. 7. v. fâstâci. 8. v. deranja.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



ÎNCURCÁ vb. v. întârzia, zăbovi.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



încurcá vb., ind. prez. 1 sg. încúrc, 3 sg. şi pl. încúrcă, perf. s. 1 sg. încurcái

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A ÎNCURCÁ încúrc tranz. 1) A face să se încurce; a încâlci. încurca firele. ♢ încurca vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o încurca rău a nimeri la strâmtoare. încurca iţele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenţia; a încâlci. încurca lumea. /<lat. incolicare

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



A SE ÎNCURCÁ mă încúrc intranz. 1) (despre fire, aţă, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface uşor; a se încâlci. Iţele s-au încurcat. ♢ A i încurca potecile a o păţi rău. A i încurca limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neştiind cum să procedeze în situaţia creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situaţie nedorită. 7) A fi pus în mreje. ♢ încurca în datorii a avea prea multe datorii băneşti. /<lat. incolicare

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



încurcá (încúrc, încurcát), vb. – 1. A încîlci. – 2. A opri de la o acţiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (refl.) A se zăpăci, a-şi pierde firul ideilor. – 6. (refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieşi. – 7. (refl.) A zăbovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de "a înşela" (cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se ştie că part. cursum a dat în rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluţia posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de "a întinde o cursă" se completează spontan cu cea de "a stînjeni" sau "a încurca". Este însă posibil şi să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s.v. Celelalte explicaţii nu sînt suficiente: de la descurca, şi acesta din lat. *de-obscūrĭcāre "a lumina" (Puşcariu, ZRPh., XXVII, 680; Puşcariu 514), opinie abandonată în DAR, şi care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic şi semantic; din lat. *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), şi acesta de la colus "furcă de tors", imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, şi acesta din gr. ϰροϰῶ "a împleti" (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcală, s.f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adj. (care produce confuzie); încurcătură, s.f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, s.m. (persoană care încurcă pe alţii, care nu e bună de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi; refl., a-şi aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia faţă de încuia sau deschide faţă de închide; descurcăreţ, adj. (om care se descurcă).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER