îngurga

îngurgá, îngúrg, vb. I (reg.) 1. (refl.) a se împreuna, a se încârdăşi, a se înhăita, a se asocia, a se întovărăşi. 2. (refl.) a intra în legături de dragoste cu cineva; a se înnădi, a se îngurlui. 3. (refl.) a se încurca (într-o afacere). 4. a face ceva de mântuială, fără pricepere, fără rânduială; a înciripa, a înjgheba, a înciocăla, a îndruga, a îndrila. 5. a îndruga verzi şi uscate, a palavragi. 6. a ocoli adevărul, a umbla cu şoalda. 7. a încâlci, a încăiera.

Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DAR



îngurgá (-g, át), vb. – 1. A bălmăji, a bîigui. – 2. A da rasol. – 3. (refl.) A se încurca, a se zăpăci. – 4. (refl.) A se însoţi, a se înţelege, a-şi ţine companie. Creaţie expresivă, ca îngăima, îngălmăci, şi în general cuvintele care exprimă ideea de "a bălmăji"; cf. şi încurca, al cărui semantism şi fonetism sînt cu totul paralele. Der. de la un lat. *ingurgāre, de la gurges "gît, gîtlej" (Puşcariu, Dacor., IV, 317-27; REW 3923N; DAR), nu pare posibilă. Pare cuvînt identic, în privinţa intenţiei expresive, cu a îngurzi (var. îngruzi, îngorzi, îngrunzi), vb. (a zbîrci, a şifona; a încreţi, a face cute; a îndoi, a plia), cf. grunz, şi glomozi "a mototoli" (după Cihac, II, 148, din sb., cr. guriti se "a se contracta"; după Densusianu, Hlr., 166 şi Puşcariu 862, din lat. *ingurdῑre, de la gurdus, cf. fr. engourdir; după Puşcariu, Dacor., VI, 317; REW 3923N şi DAR, din lat. *ingurgāre), cu der. îngurzeală (var. îngurzitură), s.f. (încreţitură, cută). Aceleiaşi rădăcini îi aparţine îngurlui, vb. refl. (a se zăpăci, a se încurca; a avea legături, a trăi în concubinaj), ale cărui sensuri coincid cu cele ale lui îngurga, şi care trebuie să provină de la el, prin intermediul lui l expresiv infix (după Capidan, Dacor., V, 572 şi DAR, din sl. gŭrljŭ "gît", cf. bg. zagŭrluvam se "a se îmbrăţişa luîndu-se după gît"; după Scriban, din sb. grliti se, cu acelaşi sens).

Trimis de blaurb, 24.10.2008. Sursa: DER