- tabiet
- TABIÉT, tabieturi, s.n. Deprindere, gust pe care cineva şi-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obişnuinţă; p. ext. manie. ♢ loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise şi fixe. ♢ expr. A-şi face tabietul = a-şi satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziţia, pofta. ♦ Viaţă confortabilă, comoditate. loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [pr.: -bi-et] – Din tc. tabīat.Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX '98TABIÉT s. 1. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, obişnuinţă, (înv.) taifet. (Are tabieturile lui zilnice.) 2. siestă, (înv. şi reg.) paidos. (A-şi face tabietul.)Trimis de siveco, 10.12.2008. Sursa: SinonimeTABIÉT s. v. chef, dispoziţie, dorinţă, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voinţă, vrere.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimetabiét s. n. (sil. -bi-et), pl. tabiéturiTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficTABIÉT tabieturi n. înv. Plăcere pe care o persoană şi-o satisface regulat şi cu stricteţe. ♢ Om cu tabieturi om cu deprinderi fixe, manifestate cu regularitate. Cu tabiet cu tot confortul; comod; confortabil. [Sil. -bi-et] /<turc. tabiatTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXtabiét (-turi), s.n. – 1. Obicei, stil, deprindere. – 2. Viaţă confortabilă, comoditate, satisfacţie. – var. tabet. Mr. tabiete, megl. tabiet. tc. (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; Şeineanu, II, 339; Lokotsch 1967), cf. ngr. ταμπέτι, alb., sb. tabiat, bg. tabiĭat. – Der. tabietliu, adj. (cu tabieturi, maniac, pedant), din tc. tabiatli.Trimis de blaurb, 15.02.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.