sbilţ

sbilţ (zbílţuri), s.n. – Laţ, coardă pentru prins animale. – var. zbilţ, bilţ, (s)ghilţ, Trans. belţ. Creaţie expresivă, care presupune ideea unei mişcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc "laţ". Pentru explicaţia fonetică a lui *bîlţ sau *bilţ, interj. imitativă, cf. bîţ, sgîlţ, (go)gîlţ, hîlţ(a) etc. Singura explicaţie care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puţin probabilă (din mag. bélc "cocean" după Scriban). Der. sbilţui (var. bilţui, (s)ghilţui, înghilţăi, înghilţa), vb. (a îmbrăţişa, a strînge tare); sbalţ (var. zbalţ, sbanţ, zbanţ), s.n. (laţ, belciug; brăţără, virdă, inel; placă), a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balţ (Scriban) este incertă (balţ, poate, totuşi, să fi influenţat vocalismul acestor var.); sbănţui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întări, cu o şipcă sau cu o şină de fier; refl., a zburda, a face şotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puţin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relaţia cu it. sbalzare, "a sări", sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănţuială (var. sbănţuitură), s.f. (joacă, hîrjoană). cf. sbengui, sburda.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER