arătat

arătá (-t, -át), vb. – 1. A indica, a semnala. – 2. A prezenta, a înfăţişa. – 3. A părea, a avea aspectul. – 4. A da de înţeles. – 5. (refl.) A avea viziuni, a crede cineva că vede ceva (se construieşte cu dat.). – 6. A expune, a explica. – 7. A explica, a face lecţii, a ajuta la pregătirea temelor şcolare. – 8. A corecta, a îndrepta; a învăţa minte. – var. (Trans. de S.) areta. Mr. arăt, istr. arǪtu. lat. rătāre "a fixa, a determina". Semantismul se explică în lumina unor expresii ca fr. je suis bien fixé sur son compte, care înseamnă je suis bien renseigné. Şi a- poate fi lat. sau rom. Etimonul rătus, în forma *arrătāre, fusese indicat de Candrea, rom., XXXI, 301, şi Éléments, 72 şi 91, respins de Puşcariu 108, şi abandonat de Candrea, în GS, III, 423, care a sugerat lat. *ad reiterāre, redus la *arretrāre şi disimilat; dar problema semantică pare insolubilă. Celelalte explicaţii sînt insuficiente: lat. *arrectāre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR); se loveşte de dificultăţi fonetice; lat. *elatāre (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Puşcariu, lat. ti, 10), după Puşcariu 108, "wohl am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist". Hasdeu 1557 indica lat *ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beiträge, 9, presupune un *erettare, de la erectus, care este fără sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleacă de la gr. ρέυος "membru, aspect", într-o explicaţie prea forţată. Der. arătanie, s.f. (monstru, stafie); arătare, s.f. (demonstraţie; dovadă, probă; stafie); arătător, adj. (indicator); arătător, s.n. (deget cu care se arată; ac de ceas); arătătură, s.f. (indicaţie; semnal, semn; monstru, stafie); arătos, adj.; arătoşenie, s.f. (frumuseţe).

Trimis de blaurb, 19.03.2008. Sursa: DER