- glonţ
- GLONŢ, gloanţe, s.n. Mic proiectil de oţel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonţ. [var.: glónte s.n.] – et. nec.Trimis de gall, 25.10.2007. Sursa: DEX '98GLONŢ s. 1. v. cartuş. 2. (pop.) plumb, (Transilv. şi Ban.) şiret. (Ciuruit de glonţoanţe.)Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeglonţ s. n., pl. gloánţeTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficGLONŢ gloánţe n. Proiectil mic pentru armele de foc manuale. ♢ glonţ exploziv glonţ care explodează când loveşte ţinta. glonţ trasor glonţ fosforescent, vizibil pe o mare parte a traiectoriei lui. [var. glonte] /cf. ung. galacsTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXglonţ (gloánţe), s.n. – 1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creaţie expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică şi semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ţ şi clonţ este evidentă. Primul sens apare numai în expresia "a cădea greu la stomac". Originea cuvîntului a suscitat discuţii; după Cihac, II, 501 şi DAR, din mag. golyócs şi galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunţ. Skok 73 pleacă de la sb. glonta "glonţ", pe care îl der. din germ. Flinte "puşcă mică"; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonţ devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanţă, s.f. (înv., proiectil de tun); glonţiş, s.n. (pietriş); glonţan, s.m. (pietriş, prundiş), cf. clonţan; glonţuros, adj. (pietros), cf. grunţuros. Din rom. provine sb. glonta şi mag. golonc "glonţ" (Edelspascher 14).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.