doagă

DOÁGĂ, doage, s.f. 1. Fiecare dintre bucăţile de lemn (puţin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ♢ expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. 2. fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ♢ expr. A ajunge (sau a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. – lat. doga.

Trimis de LauraGellner, 11.01.2005. Sursa: DEX '98



doágă s. f., g.-d. art. doágei; pl. doáge

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



DOÁ//GĂ doagăge f. 1) Fiecare din piesele de lemn de formă plată (sau uşor încovoiate), care constituie corpul unor vase (butoaie, ciubere, putini, vedre etc.). ♢ A-i lipsi cuiva o doagă a nu fi în toate minţile; a fi smintit. 2) Caracter straniu, sucit. ♢ A cădea în doagăga cuiva a ajunge în mintea cuiva; a deveni straniu ca cineva. A lăsa pe (cineva) în doagăga lui a lăsa (pe cineva) să-şi facă toanele. [Sil. doa-gă] /<lat. doga

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



doágă (doáge), s.f. – Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. – Mr., megl. doagă, istr. (duge). lat. doga, din gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Puşcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp. doga, fr. douve, şi alb. dogë, ngr. δόγα, ντούγα, sb., mag. duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din sl., cu toate că admisese înainte provenienţa din lat.; aceasta este şi opinia lui Miklosich, Slaw. Elem., 21. – Der. dogar, s.m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezentant direct al lat. dogārius (Puşcariu 539; Densusianu, Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -ar; dogar, s.n. (teslă); dogărie, s.f. (atelier unde se lucrează doage); dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a crăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răguşit).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER