- sấmbure
- sîmbure (-ri), s.m. – 1. Sămînţă moale, nucleu, partea moale a fructelor cu coajă tare. – 2. Miez, sămînţă, partea moale a fructelor cărnoase. – 3. Centru, parte interioară. – 4. Nucleu, element primordial. – 5. Nucleu de cometă. – var. simbure, sumbure. Mr. sîmbură. lat. sumbola, symbola, din gr. συμβολή. Sensul curent al gr. σύμβολον era cel de "emblemă, semn distinctiv" şi se aplică la obiectul a cărui posesie permitea identificarea purtătorului. Un astfel de obiect era jumătatea unei oale sau fruct cu coaja dură, a cărui unire cu cealaltă jumătate permitea judecarea autenticităţii sale (cum se face cu contramărcile); şi de aici συμβολή "apropiere" şi σύμβολον "semnul care permite recunoaşterea". Se poate presupune că sensul s-a extins de la ideea de "jumătate de fruct", la cea de "sîmbure, nucleu, partea moale din mijloc" a fructului. Celelalte explicaţii sînt insuficiente: de la un cuvînt dacic (Hasdeu, cuv. din Bătrîni, I, 309), din sl. zrŭno (Cihac, II, 344); de la un tracic *sumbula (Pascu, I, 191); din alb. thumbuljë (Philippide, II, 733; p. Papahagi, Jb., XII, 546; Tiktin; cf. Rosetti, II, 122), din lat. sabulum (p. Papahagi, Dunărea, II, 79); anterior indoeurop. (Lahovary 341). Der. sîmburar, s.m. (pasăre conirostră, Cocothraustes vulgaris); sîmburos, adj. (cu mult sîmbure).Trimis de blaurb, 16.12.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.