perfecţiune

perfecţiune
PERFECŢIÚNE, perfecţiuni, s.f. Însuşirea de a fi perfect, starea a ceea ce este perfect; desăvârşire. ♢ loc. adv. La perfecţie = în mod desăvârşit, perfect. ♦ (concr.) Lucru sau fiinţă perfectă, desăvârşită. [pr.: -ţi-u-, – var.: perfécţie s.f.] – Din lat. perfectio, -onis, fr. perfection.
Trimis de ana_zecheru, 16.03.2004. Sursa: DEX '98

Perfecţiune ≠ imperfecţiune
Trimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: Antonime

PERFECŢIÚNE s. 1. v. sublim. 2. desăvârşire, (livr.) impecabilitate, (rar) sublimitate, (înv.) săvârşire. (perfecţiune unei creaţii artistice.) 3. v. desăvârşire.
Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime

perfecţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. perfecţiúnii; (lucruri, fiinţe) pl. perfecţiúni (şi perfécţie, în loc. adv. la perfecţiune)
Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic

PERFECŢIÚN//E perfecţiunei f. 1) Caracter perfect. 2) Lucru sau fiinţă perfectă. [G.-D. perfecţiunii; Sil. -ţi-u-] /<lat. perfectio, perfecţiuneonis, fr. perfection
Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX

PERFECŢIÚNE s.f. Caracterul a ceea ce este perfect; desăvârşire. [pron. -ţi-u-, var. perfecţie s.f. / cf. fr. perfection, lat. perfectio].
Trimis de LauraGellner, 23.01.2007. Sursa: DN

PERFECŢIÚNE PERFÉCŢIE/ s. f. însuşirea, caracterul a ceea ce este perfect; desăvârşire. o (în forma perfecţie) la perfecţiune = în mod desăvârşit; fără cusur. (< lat. perfectio, fr. perfection)
Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN

Dicționar Român. 2013.

Игры ⚽ Поможем написать реферат

Look at other dictionaries:

  • clasic — CLÁSIC, Ă, clasici, ce, adj. 1. (Despre opere literare, ştiinţifice, artistice) Care serveşte ca model de perfecţiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris după canoanele obişnuite, tradiţionale. ♦ (Despre scriitori, artişti,… …   Dicționar Român

  • perfecţie — PERFÉCŢIE s.f. v. perfecţiune. Trimis de ana zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX 98  perfécţie v. perfecţiune Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic  PERFÉCŢIE f. v. PERFECŢIUNE. /< …   Dicționar Român

  • sublim — SUBLÍM, Ă, sublimi, e, adj., s.n. 1. adj. Care se ridică sau se află la o mare înălţime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvârşire, de frumuseţe; măreţ, superb, înălţător, minunat. Sublima Poartă …   Dicționar Român

  • sublimitate — SUBLIMITÁTE, sublimităţi, s.f. (Rar) însuşire a ceea ce este sublim; perfecţiune, desăvârşire. – Din fr. sublimité. Trimis de IoanSoleriu, 27.07.2004. Sursa: DEX 98  SUBLIMITÁTE s. v. desăvârşire, perfecţiune. Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa …   Dicționar Român

  • imperfecţiune — IMPERFECŢIÚNE, imperfecţiuni, s.f. Stare a ceea ce este imperfect; defect, scădere, cusur. [pr.: ţi u ] – Din fr. imperfection, lat. imperfectio, onis. Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX 98  Imperfecţiune ≠ perfecţiune Trimis de siveco,… …   Dicționar Român

  • desăvârşire — DESĂVÂRŞÍRE, desăvârşiri, s.f. Acţiunea de a (se) desăvârşi şi rezultatul ei. ♢ loc. adv. Cu desăvârşire = cu totul, în întregime, pe deplin; absolut. – v. desăvârşi. Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX 98  Desăvârşire ≠ nedesăvârşire …   Dicționar Român

  • excelenţă — EXCELÉNŢĂ, excelenţe, s.f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele ţări) marilor demnitari de stat. 2. (În loc.) Prin excelenţă = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. – Din fr. excellence, lat. excellentia. Trimis de… …   Dicționar Român

  • ideal — IDEÁL, Ă, ideali, e, adj., IDEÁL, idealuri, s.n. 1. adj. Care atinge perfecţiunea; perfect, desăvârşit. 2. adj. Care ţine de domeniul ideilor, privitor la gândire; care există numai în mintea, în închipuirea omului; spiritual, imaterial. 3. s.n.… …   Dicționar Român

  • metensomatoză — METENSOMATÓZĂ s.f. (Rar) Concepţie mistică potrivit căreia sufletul omenesc trece prin diferite corpuri spre a se apropia de perfecţiune. – Din fr. métensomatose. Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX 98  metensomatóză s. f., g. d. art …   Dicționar Român

  • virtute — VIRTÚTE, virtuţi, s.f. 1. Însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase …   Dicționar Român

Share the article and excerpts

Direct link
… Do a right-click on the link above
and select “Copy Link”