oraţie

ORÁŢIE, oraţii, s.f. 1. (pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (înv.) Oratoriu¹ (1). [var.: oraţiúne s.f.] – Din lat. oratio, -onis.

Trimis de ionel_bufu, 06.05.2004. Sursa: DEX '98



ORÁŢIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (oraţie spusă la o nuntă ţărănească.) 2. oraţie funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



oráţie s. f., (sil. -ţi-e), art. oráţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. oráţiei; pl. oráţii, art. oráţiile (sil.-ţi-i-)

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ORÁŢI//E oraţiei f. 1) Poezie populară ritualică, ce conţine urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. oraţiei; Sil. -ţi-e] /<lat. oratio, oraţieonis

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ORÁŢIE s. f. 1. urare în versuri, cu conţinut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)

Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN



oráţie (-íi), s.f. – 1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se roteşte la nunţile tradiţionale. – Mr. urăciune. lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui oraţiune, s.f. (discurs). – Der. orator, s.m., din fr. orateur; oratoriu, s.n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s.f. (elocvecţă).

Trimis de blaurb, 27.10.2008. Sursa: DER