nobleţe

nobleţe
NOBLÉŢE s.f. 1. Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însuşire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincţie, eleganţă. [var.: nobléţă s.f.] – Din fr. noblesse.
Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98

Nobleţe ≠ vulgaritate
Trimis de siveco, 24.11.2006. Sursa: Antonime

NOBLÉŢE s. 1. (rar) nobilime, (înv.) nobilitate, (grecism înv.) evghenie. (Ce titlu de nobleţe are?) 2. v. generozitate.
Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime

NOBLÉŢE s. v. aristocraţie, nobilime.
Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime

nobléţe s. f. (sil. -ble-), art. nobléţea, g.-d. art. nobléţei
Trimis de siveco, 24.11.2006. Sursa: Dicţionar ortografic

NOBLÉŢ//E f. 1) Caracter nobil. nobleţe sufle-tească. ♢ nobleţeea obligă se spune pentru a sublinia necesitatea corelaţiei dintre poziţia avansată a cuiva şi comportarea lui. 2) Condi-ţie de nobil. Titlu de nobleţe. 3) Provenienţă nobilă. [G.-D. nobleţei] /<fr. noblesse
Trimis de siveco, 24.11.2006. Sursa: NODEX

NOBLÉŢE s.f. 1. Calitate, rang de nobil (3). ♦ Situaţie legală (care conferea anumite privilegii) atribuită anumitor persoane sau familii (mai ales în orânduirea feudală) de către principi, regi etc. pentru a-i deosebi de ceilalţi cetăţeni. 2. Caracterul a ceea ce este nobil (1, 2); distincţie, eleganţă. [var. nobleţă s.f. / cf. fr. noblesse, it. nobilezza].
Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DN

NOBLÉŢE s. f. 1. calitate, rang de nobil (II). 2. caracter nobil; generozitate, mărinimie, cavalerism; distincţie, eleganţă. (< fr. noblesse)
Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN

Dicționar Român. 2013.

Игры ⚽ Нужен реферат?

Look at other dictionaries:

  • nobléţe — s. f. (sil. ble ), art. nobléţea, g. d. art. nobléţei …   Romanian orthography

  • baron — BARÓN, baroni, s.m. (În prima fază a orânduirii feudale din apusul şi centrul Europei) Mare senior; (mai târziu) titlu de nobleţe intermediar între titlul de cavaler şi acela de viconte; persoană care are acest titlu. – Din fr. baron. Trimis de… …   Dicționar Român

  • conte — CÓNTE1, conţi, s.m. 1. (În orânduirea feudală) Mare senior, conducător al unei provincii, care, pe pământurile sale, avea drepturi absolute. 2. Titlu de nobleţe ereditar, intermediar între viconte şi marchiz (în Occident) sau între baron şi prinţ …   Dicționar Român

  • nobilime — NOBILÍME s.f. (În unele ţări, şi în epoca modernă.) 1. Categorie socială cuprinzând (în societatea medievală) pe posesorii de feude şi de titluri ereditare sau pe foştii feudali şi pe descendenţii lor, care au păstrat unele privilegii de castă;… …   Dicționar Român

  • înnobila — ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. 1. tranz. A da unei persoane un titlu de nobleţe. ♦ tranz. şi refl. fig. A face ca cineva să devină sau a deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înălţa. 2. tranz. şi refl. (pas.) A (se) îmbunătăţi calitatea unei rase… …   Dicționar Român

  • baronet — BARONÉT, baroneţi, s.m. Titlu de nobleţe dat în Anglia membrilor unui ordin de cavaleri şi care se moşteneşte pe linie bărbătească; persoană care are acest titlu. – Din fr. baronnet. Trimis de paula, 05.04.2002. Sursa: DEX 98  baronét s. m., pl …   Dicționar Român

  • evghenie — EVGHENÍE, evghenii, s f. (Grecism înv.) Boierie, nobleţe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía. Trimis de ionel bufu, 30.06.2008. Sursa: DEX 98  EVGHENÍE s. v.… …   Dicționar Român

  • meschin — MESCHÍN, Ă, meschini, e, adj. 1. Preocupat de interese mărunte. ♦ Lipsit de generozitate, de nobleţe sufletească, mic la suflet, egoist, josnic, murdar. ♦ Care arată sau trădează lipsă de generozitate, de nobleţe sufletească, micime sufletească.… …   Dicționar Român

  • nobilitate — NOBILITÁTE, nobilităţi, s.f. (înv.) 1. Nobleţe (1). 2. Nobleţe (3). – Din lat. nobilitas, atis. Trimis de ana zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX 98  NOBILITÁTE s. v. aristocraţie, nobilime, nobleţe. Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime … …   Dicționar Român

  • pair — PAIR, pairi, s.m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franţa şi în Anglia în evul mediu. ♦ Membru (pe viaţă) al uneia dintre cele două camere legislative din Franţa între 1815 şi 1848. ♦ Titlu de nobleţe în Marea Britanie, care conferă… …   Dicționar Român

Share the article and excerpts

Direct link
… Do a right-click on the link above
and select “Copy Link”