gheară

GHEÁRĂ, gheare, s.f. 1. Formaţie cornoasă ascuţită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări şi mamifere, servind mai ales la apărare şi la atac. ♢ expr. (fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-şi scoate( sau a-şi arăta) ghearele = a-şi arăta fondul ascuns şi rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreţia cuiva; a fi prins (şi ţinut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morţii = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care serveşte la apucat, împiedicat etc. – et. nec.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



GHEÁRĂ s. (anat.) (pop.) unghie. (gheară de pasăre răpitoare.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



gheáră s. f., g.-d. art. gheárei; pl. gheáre

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



GHEÁR//Ă ghearăe f. 1) (la unele păsări şi animale) Parte cornoasă, ascuţită şi încovoiată de la vârful degetelor. ♢ A pune ghearăa pe cineva (sau pe ceva) a prinde pe cineva; a pune stăpânire pe cineva sau pe ceva. A fi (sau a se găsi, a se zbate) în ghearăele morţii a fi în primejdie de moarte; a se afla în mare pericol. A-şi arăta (sau a-şi scoate) ghearăele a-şi dezvălui caracterul rău. 2) tehn. Dispozitiv pentru apucat, format din piese ascuţite şi curbate. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ghiară (gheáre), s.f. 1. Formaţie cornoasă ascuţită crescută la vîrful degetelor unor păsări şi mamifere. 2. Cîrlig, cange. – var. gheară. – lat. *ung(u)laris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din raţiuni de fonetică sintactică uşor de înţeles. cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipseşte din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., plecîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunţat înghiară (cf. umblu şi îmblu). Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 687 (cf. Puşcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. garra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. *garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 687-92) şi nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; şi Puşcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle. – Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăţa); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s.n. (braţ al cleştelui). – cf. gheura. – [art. 3691]

Trimis de claudia, 14.11.2008. Sursa: DER