faţă

FÁŢĂ, feţe, s.f. I. 1. Partea anterioară a capului omului şi a unor animale; chip, figură. ♢ loc. adj. Din faţă = care se află înainte. De faţă = care se află prezent; care aparţine prezentului. ♢ loc. adv. În faţă = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din faţă = dinainte. De faţă = în prezenţa cuiva. Pe faţă = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Faţă în faţă = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ♢ loc. prep. În faţa (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din faţa = dinaintea (cuiva sau a ceva). De faţă cu... = în prezenţa... Faţă cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce priveşte; b) pentru; c) având în vedere. ♢ expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) faţă = (în superstiţii) a-i merge (cuiva) bine. A fi de faţă = a fi prezent, a asista. A scăpa cu faţa curată = a scăpa cu bine dintr-o situaţie dificilă. A face faţă (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) faţă (sau faţă în faţă) = a confrunta; a compara. A (se) da pe faţă = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-şi întoarce faţa (de la...) = a nu mai vrea să ştie de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din faţă = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două feţe = om ipocrit, făţarnic. A-i prinde (pe cineva) la faţă = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feţei (I 1); mină, fizionomie. ♢ expr. A schimba (sau a face) feţe(-feţe) = a) a-şi schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, ruşine etc.); b) a se simţi foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situaţii neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-şi schimba reflexele, culorile. A prinde faţă = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc şi a unor animale. Au căzut cu faţa la pământ. 3. (pop.; determinat prin "de om" sau "pământeană") Om. 4. Persoană, personaj. Feţe simandicoase. ♢ Faţă bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (mat.) Fiecare dintre suprafeţele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafaţă (în special a pământului, a apei). ♢ expr. La faţa locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfăţişare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii şi mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ♢ expr. A-i ieşi (unei pânze, unei stofe) faţa (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ♢ expr. A da faţă (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei ţesături (în opoziţie cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Faţă de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Faţă de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (înv. şi pop.) Pagină. 8. Faţadă. 9. (În sintagma) Faţa dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – lat. pop. facia (< facies).

Trimis de cornel, 08.11.2007. Sursa: DEX '98



Faţă ≠ spate

Trimis de siveco, 08.11.2007. Sursa: Antonime



FÁŢĂ s. 1. v. obraz. 2. figură, fizionomie, obraz, oval, profil. (O faţă cunoscută.) 3. obraz, ochi (pl.). (Se spală pe faţă.) 4. v. fízionomie. 5. v. persoană. 6. v. avers. 7. v. recto. 8. v. pagină. 9. v. faţadă. 10. acoperitoare, învelitoare. (faţă la un fotoliu.) 11. faţă de masă = (înv. şi reg.) masă, peşchir, pânzătură, (reg.) măsai, mesală, mesanică, (Ban. şi Transilv.) măsar, măsăriţă, (Ban.) măsărnică, (Transilv. şi Maram.) măsoaie. (O faţă de in.) 12. v. înfăţişare. 13. învelitoare, (prin Transilv. şi Maram.) sac, (prin Transilv.) tăbuieţ. (faţă de pernă.) 14. v. suprafaţă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



FÁŢĂ s. v. culoare, masă, personaj, vopsea.

Trimis de siveco, 08.11.2007. Sursa: Sinonime



UMERII FÉŢEI s. pl. v. pomeţi, umerii obrajilor.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



fáţă s. f., g.-d. art. féţei; pl. féţe

Trimis de siveco, 08.11.2007. Sursa: Dicţionar ortografic



fáţă de loc. prep.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



în fáţa loc. prep.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



în fáţă loc. adv.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



FÁŢ//Ă féţe f. 1) Partea de dinainte a capului la om; obraz. 2) Ansamblu de trăsături specifice ale acestei părţi; chip; figură; fizionomie. faţă acră. 3) pop. Individ considerat în raport cu societatea; persoană. ♢ faţă bisericească slujitor al cultului. 4) mat. Fiecare dintre suprafeţele plane ale unui corp geometric. Feţele cubului. 5) rar Partea de deasupra a unui corp sau a unui obiect. faţăa plapumei. 6) Aspect exterior. faţăa Pământului. ♢ A-şi pierde faţăa a se decolora. 7) Prima pagină a unei foi de hârtie. [G.-D. feţei] /<lat. facies

Trimis de siveco, 06.09.2005. Sursa: NODEX



fáţă (feţe), s.f. – 1. Chip. – 2. Figură. – 3. Persoană, individ. – 4. Aspect, înfăţişare. – 5. Frunte, parte superioară. – 6. Suprafaţă, parte superioară. – 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; faţă de masă; faţă de pernă). – 8. La ţesături partea de pe faţă. – 9. Avers. – 10. Pagină a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Faţă de. – Faţă’n faţă. – De faţă. – În faţă. – Pe faţă. – Mr., megl. faţă, istr. fǫte. lat. făcia în loc de făcies (Diez, I, 166; Puşcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de "persoană" ar putea fi un calc după gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. făţa, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); făţoaie, s.f. (Maram., faţă de masă); făţos, adj. (frumos); feţie, s.f. (solariu, loc însorit); făţare, s.f. (faţă de masă; suprafaţa ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de "mască"); făţări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor şi nedrept; înv., a disimula); făţărie, s.f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulaţie populară; făţarnic, adj. (înv., părtinitor; ipocrit); făţărnicie, s.f. (ipocrizie); făţărniceşte, adv. (în mod ipocrit); făţărnici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); făţiş, adv. (înv., de faţă; în mod public; în mod deschis, sincer); înfăţişa (var. făţişa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)făţişat, adv. (de faţă; în mod public); înfăţişetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăţa, vb. (a pune sau a schimba faţa de pernă sau faţa de masă); desfăţa, vb. (a scoate faţa de pernă sau de masă); făţui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche "drişcă, făţuitoare" şi "palmă, lovitură"; făţuitor, s.m. (făţuitoare); făţuitoare, s.f. (perie, drişcă); feţi, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată). Der. neol. faţadă, din fr. façade încrucişat cu faţă; faţetă, s.f. (aspect), din fr. facette, cu aceeaşi încrucişare. cf. sb. faca "faţă", pol. dial şi rut. facka "palmă" (Candrea, Elemente, 407; după Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi "ipocrit" (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).

Trimis de blaurb, 06.09.2007. Sursa: DER