- durea
- DUREÁ, pers. 3 doáre, vb. II. tranz. 1. A face să simtă o suferinţă fizică. ♢ expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intenţionat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuţie un subiect neplăcut pentru interlocutor. ♦ (Despre părţi ale corpului, răni, lovituri) A produce cuiva o suferinţă fizică. ♢ expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mâhnit. Nu-l doare (nici) capul sau nici capul nu-l doare = nu se sinchiseşte, nu-i pasă, puţin îi pasă. 2. fig. A produce cuiva o suferinţă morală; a mâhni, a întrista. – lat. dolere.Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98DUREÁ vb. 1. a chinui, a ţine. (Mă durea o măsea.) 2. v. întrista.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimedureá vb., ind. prez. 3 sg. doáre, 3 pl. dor; conj. prez. 3 sg. şi pl. doáră; part. durútTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA DURÉA pers. 3 doáre tranz. 1) A produce o suferinţă fizică. Rana doare. Îl doare mâna. 2) fig. A produce o suferinţă morală. Mă doare sufletul. ♢ A atinge pe cineva unde îl doare a jigni pe cineva cu/sau fără intenţie premeditată. /<lat. dolereTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXdureá (-dor, durére), vb. – A chinui, a face rău. – Mr. dor, durută, dureare, megl. doari, istr. dǫre. lat. dǒlĕre (Cihac, I, 78; Puşcariu 543; Candrea-Dens., 525; REW 2721), cf. it. dolere (mil. dori), prov., sp. doler, v. fr. doloir, port. doer. Cuvînt general folosit (ALR, I, 139). Der. durere, s.f. (chin, suferinţă), cf. Şeineanu, Semasiol., 186; duroare, s.f. (înv., durere; înv., reumatism), din lat. dǒlōrem (Puşcariu 562; REW 2724), cuvînt care supravieţuieşte în mr.; dureros, adj. (care provoacă durere), de la durere cu suf. -os (după Puşcariu 553 şi REW 2725, din lat. dǒlorosus al cărui rezultat normal, dururos, a dispărut, dar apare în sec. XVII şi în mr.); îndurera, vb. (a întrista, a mîhni, a produce durere).Trimis de blaurb, 03.11.2007. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.