- disonanţă
- DISONÁNŢĂ, disonanţe, s.f. (muz.) Lipsă de consonanţă, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălţimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ p. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.Trimis de LauraGellner, 16.06.2004. Sursa: DEX '98Disonanţă ≠ consonanţăTrimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: AntonimeDISONÁNŢĂ s. v. nepotrivire.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimedisonánţă s. f., g.-d. art. disonánţei; pl. disonánţeTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficDISONÁNŢ//Ă disonanţăe f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanţă; distonanţă. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului. 3) Lipsă de acord, de proporţii (între părţile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantiaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXDISONÁNŢĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridenţă; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].Trimis de LauraGellner, 22.02.2005. Sursa: DNDISONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ♢ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN
Dicționar Român. 2013.