- însura
- ÎNSURÁ, însór, vb. I. refl. şi tranz. fact. (Despre bărbaţi) A (se) căsători. – Probabil lat. *inuxorare (< uxor "soţie").Trimis de valeriu, 25.04.2003. Sursa: DEX '98ÎNSURÁ vb. a (se) căsători, (înv.) a (se) desholtei. (S-a însura după efectuarea stagiului militar.)Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: SinonimeÎNSURÁ vb. v. căputa, încăputa.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeînsurá vb., ind. prez. 1 sg. însór, 3 sg. şi pl. însoáră, perf. s. 1 sg. însuráiTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA ÎNSURÁ însór tranz. A face să se însoare. /<lat. inuxorareTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE ÎNSURÁ mă însór intranz. (despre bărbaţi) A se uni prin căsătorie cu o persoană de sex femeiesc. /<lat. inuxorareTrimis de siveco, 28.02.2009. Sursa: NODEXînsurá (însór, însurát), vb. – A se căsători, a se lega prin căsătorie un bărbat cu o femeie. – Mr. nsor, megl. (a)nsor, (a)nsurari, istr. ănsor. lat. uxorāri (Cipariu, Elemente, 72; Otto, rom. Forsch., VI, 427; Philippide, Principii, 108; Puşcariu 874; Candrea-Dens., 870; REW 9107; DAR), cf. calabr. nzurare. Cuvînt comun (ALR, I, 251), indică numai din punctul de vedere al bărbatului căsătoria, cf. mărita. – Der. însurător, adj. (de însurat); însurat, s.n. (căsătorie); însurătoare, s.f. (căsătorie); însurăciune, s.f. (înv., căsătorie); însurăţel, s.m. (persoană căsătorită de curînd); dessura, vb. (rar, a divorţa, a se despărţi).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DERînsurá (însór, însurát), vb. – A repara încălţămintea, a pingeli. lat. *solāre, de la solum "talpă" şi cu pref. în- (Tiktin, ZRPh., XXIV, 320; Candrea-Dens., 871; DAR).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.