tată

TÁTĂ, taţi, s.m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care şi-l dă el însuşi când vorbeşte cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ♢ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi creşte; cap de familie. Tată mare sau tata-moşu = bunic. Tată vitreg = al doilea soţ al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ♢ loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generaţiilor, prin descendenţă directă, din generaţie în generaţie. ♢ expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături şi obiceiuri (rele). Bucăţică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă şi de tată-său sau vinde şi pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, creşte carnea, se spune când părintele îşi pedepseşte copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamaţie de uimire sau de satisfacţie. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate şi de simpatie. 3. (Uneori determinat prin "socru") Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecţiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credinţa creştină) Dumnezeu, creatorul lumii. ♢ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creştine. ♢ expr. (A şti) ca (pe) Tatăl nostru = (a şti) foarte bine, pe de rost, fără greşeală. 6. fig. (fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeţ) Cel care întrupează cele mai înalte calităţi, care este deasupra altora, îi covârşeşte pe toţi. [nom. sg. art.: tata şi tatăl; gen.-dat. sg.: tatii şi tatei] – lat. tata.

Trimis de ana_zecheru, 07.02.2008. Sursa: DEX '98



IARBA-TÁTĂLUI s. v. tătăneasă.

Trimis de siveco, 09.03.2008. Sursa: Sinonime



TÁTĂ s. 1. părinte, (franţuzism) papa, (înv. şi pop.) taică, (pop.) tătân, (înv. şi reg.) nene, (reg.) tataie, (prin Mold.) babacă, babaie, (Munt., Olt., Dobr., sudul Mold. şi sudul Transilv.) tete, (fam.) bătrânul (art.), tati, (arg.) puriu. (Are tată doi copii.) 2. tată-mare v. bunic. 3. v. Dumnezeu. 4. (bis.) tatăl nostru = (înv. şi reg.) ocinaş.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



tátă s. m., art. tata, g.-d. art. tátei/lui táta; art. tátăl (numai + atribut sau "Dumnezeu"), g.-d. art. tatălui; pl. táţi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



tátă-meu (-tău, -său) s. m. + adj.

Trimis de siveco, 26.08.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



TÁTĂ taţi m. 1) (şi cuvânt de adresare) Bărbat considerat în raport cu copiii săi. ♢ tată bun tată adevărat. tată-socru tatăl soţului sau al soţiei, privit în raport cu nora sau cu ginerele. tată mare, tată-moşu bunic. Din tată în fiu din generaţie în generaţie. 2) Bărbat de vârstă aproximativ egală cu a unui părinte. 3) (şi ca termen de adresare a unui tânăr către un om mai în vârstă) Bărbat respectat şi apropiat cuiva. 4) pop. Persoană care a iniţiat un domeniu de activitate sau o realizare importantă. 5) Persoană care protejează pe cineva sau îi acordă un sprijin. 6) (în religia creştină) Creator a tot ce există; Dumnezeu. ♢ tatăl nostru numele unei rugăciuni la creştini. (A şti) ca (pe) "tatăl nostru" a şti (ceva) foarte bine; a şti pe de rost. [art. tata; G.-D. tatei, lui tata] /<lat. tata

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



tátă (-ţi), s.m. – Părinte. – var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. lat. tata (Diez, I, 413; Puşcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Puşcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato "tată, bunic", tata "stăpînă", v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidenţa se explică prin izvorul expresiv comun, cf. şi gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata şi tatăl, genitiv tatei şi tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminaţii f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din acelaşi motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis "unchi dinspre tată"; dar această declinare este de origine germanică şi ne putem îndoi că a influenţat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, it., 432), cf. cine, sine, sau susţinută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frăţîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, faţă de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

Trimis de blaurb, 27.02.2009. Sursa: DER