- ţaţă
- ŢÁŢĂ, ţaţe, s.f. 1. (pop.) Mătuşă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la ţară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe; mahalagioaică. – Din ngr. tsa'tsa.Trimis de zorzonel, 13.09.2007. Sursa: DEX '98ŢÁŢĂ s. v. lele.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeŢÁŢĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiţă, mătuşă, mitocancă, tanti.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeţáţă s. f., g.-d. art. ţáţei; pl. ţáţeTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficŢÁŢ//Ă ţaţăe f. pop. (folosit şi ca termen de adresare) 1) Soră (sau vară) a unuia dintre părinţi, luată în raport cu copiii acestora; mătuşă. 2) Soră mai mare sau femeie mai în vârstă; lele. 3) peior. Femeie cu apucături grosolane. /<ngr. tsátsaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXţáţă (-ţe), s.f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătuşilor şi, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – var. Mold. (ţî)ţacă, Olt., ţaică, ţaţae. Creaţie expresivă, cf. ţîţă. Se foloseşte în Munt. şi în Mold. de S (ALR, I, 164). ngr. τσάτσα "mamă", care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.Trimis de blaurb, 27.02.2009. Sursa: DERţîţă (-ţe), s.f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (arg., adj.) Perfect, excelent. – var. înv. ţiţă. Mr. ţîţă, megl. ţǫţă, istr. ţiţe. Creaţie expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, rom., XXXIII, 287; Puşcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus "porumbel" (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta "găină". Totuşi, lat. nu este unica explicaţie posibilă, deoarece cuvîntul aparţine limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός "ţîţă", τίτθη "doică", alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicaţia prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puţin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creaţie expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formaţii similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (ţîţîi), cea de obiect ascuţit (ţuţ), cea de supt (ţugu, ţaţă) sau mai probabil, fiind vorba de creaţii spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. ţîţoasă, adj. (cu sînii mari).Trimis de blaurb, 19.03.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.