sfânt

SFẤNT, -Ă, sfinţi, -te, adj., subst. I. adj. 1. Epitet dat divinităţii, considerată ca întruchipând suprema perfecţiune şi puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificaţi de biserică. ♢ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viaţă curată şi cucernică. 2. Care ţine de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ♢ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ţinuturile menţionate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit şi propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de veneraţie; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârşit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. "de" şi exprimând ideea de superlativ) Straşnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. subst. 1. s.m. sg. art. (pop.) Dumnezeu ♢ expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păţi, a da de belea; b) a da peste un noroc neaşteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăboveşte undeva prea mult (şi degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. s.m. şi f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârşit al vieţii creştine şi consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ♢ expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbaşii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinţii = a aţipi, a adormi; a muri. A-i ieşi (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept şi înţelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemişcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinţi sau a se ruga de toţi sfinţii = a se adresa la cei puternici cu rugăminţi, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri şi cu stăruinţe. La sfântu-aşteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viaţă curată şi cucernică. 3. s.f. pl. art. (În credinţele populare) Iele. 4. s.m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

Trimis de romac, 10.10.2008. Sursa: DEX '98



BUSUIOCUL-SFÍNTELOR s. v. calomfir.

Trimis de siveco, 10.04.2009. Sursa: Sinonime



IARBĂ-SFÂNTĂ s. v. lemnul-maicii-domnului.

Trimis de siveco, 19.11.2007. Sursa: Sinonime



SFÂNT adj. v. grozav, straşnic, teribil, zdravăn.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



SFÂNT adj., s. 1. adj. (bis.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia sfânt.) 2. adj. (bis.) (înv. şi pop.) sânt. (sfântul duh.) 3. s. (bis.) sfânta treime = trinitate, (pop.) troiţă. 4. s., adj. (bis.) (pop.) sânt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (sfântul Gheorghe.) 5. s. v. Maica Domnului. 6. s. (mai ales la pl.) v. mucenic. 7. s. sfântul părinte v. papă. 8. adj. (bis.) bisericesc, religios, (pop.) sânt. (Carte sfânt.) 9. adj. (bis.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile sfânt.) 10. s. (bis.) sfânta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. divin, sacramental, sacru. (Lucrurile sfânt.) 12. s. (bis.) sfânta sfintelor = sanctuar. (sfânt la iudei.) 13. adj. v. sacru. 14. adj. sacru, solemn. (Un jurământ sfânt.) 15. adj. v. inviolabil. 16. adj. desăvârşit, perfect. (sfânt nevinovăţie!)

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



SFÂNTUL s. art. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumne-zeu, părinte, providenţă, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



sfânt adj. m., s. m., voc. sfínte; pl. sfínţi; f. sg. sfântă, g.-d. art. sfíntei, pl. sfínte

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



Sfânta Fecioáră adj. + s. f.

Trimis de siveco, 18.02.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



Sfântul Mormânt adj. + s. n.

Trimis de siveco, 27.04.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



SFÂNT¹ sfântă (sfinţi, sfínte) 1) Care inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare; demn de veneraţie absolută; sacru. sfânta libertate. 2) Care este excepţional de important. Datorie sfântă 3) (despre unele elemente, fenomene din natură) Care se crede că ar avea proprietăţi dătătoare de viaţă. sfântul soare. sfântul pământ. 4) (despre persoane) Care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral. 5) (în concepţiile religioase) Care posedă har divin. Apă sfântă. /<sl. sventu

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



SFÂNT² sfinţi m. 1) (la creştini) Persoană care şi-a consacrat viaţa apărării religiei şi care după moarte este considerată făcătoare de minuni. ♢ La sfântul aşteaptă niciodată. Parcă i-a ieşit un sfânt din gură se spune despre cineva care a enunţat tocmai ceea ce trebuia. A sta ca un sfânt a fi foarte cuminte. A se ruga la toţi sfinţii a) a se adresa cu rugăminţi tuturor celor ce ar putea da un ajutor; b) a ruga insistent; a implora. 2) art. Fiinţă supremă, care a creat lumea; Dumnezeu. ♢ Ferit-a sfântul în nici un caz. /<sl. sventu

Trimis de siveco, 21.10.2007. Sursa: NODEX



sfînt (-tă), adj. – 1. Divin. – 2. Sacru. – 3. Respectabil, venerabil. – 4. Preafericit. – 5. Epitet popular dat lunii, soarelui şi zilelor săptămînii personificate. – 6. Impunător, grozav. – 7. (s.m.) Preacuvios, sanct. – 8. (s.m.) Căpetenie, ştab, persoană cu putere. – 9. (s.f.) Împărtăşanie. – 10. (s.f. pl.) Iele, duhuri rele. sl. svętŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 340; Şeineanu, Mél. Soc. Linguist., XII, 331-4). Este dubletul lui sfeti (var. sfeta, sveta), adj. (înv., sfînt), din sb. sveti, bg. sfet, cu der. sfetitel, s.m. (ierarh), din sl. svętitelĭ înv., se păstrează în numele unei biserici din Iaşi, Trisfetite(li), a cărui reducere se explică prin considerarea sa greşită drept f. pl. articulat, Trisfetitele; sfeştanie (var. înv., osfeştanie), s.f. (consacrare, binecuvîntare), din sl. (o)svęstenije; sfeştenic, s.m. (înv., preot) din sl. svęštenikŭ. Der. sfinţi (var. înv. sfenti, sfenţi, osfinţi), vb. (a consacra, a binecuvînta; a hirotonisi; a sanctifica; a învinge, a triumfa; a duce la glorie), din sl. (o)svętiti; sfinţenie, s.f. (calitatea a ceea ce este sfînt; pietate, religiozitate; înv., consacrare); sfinţie, s.f. (pietate; sanctitate, titlu dat tututor preoţilor); sfinţişori, s.m. pl. (mucenici de aluat, în Mold.); sfinţituri, s.f. pl. (mîncare sfinţită, la Paşti); sfinţit, adj. (cu har divin; titlu onorific al preoţilor); preasfinţit, adj. (sfînt, titlu onorific al prelaţilor); sfîntuleţul, s.m. (nume popular al diavolului), cf. Aghiuţă (Candrea interpretează greşit drept "Dumnezeu"), rus. svjatoša "diavolul".

Trimis de blaurb, 09.12.2008. Sursa: DER