sfară

SFÁRĂ s.f. Miros greu (şi fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ♢ expr. A da sfară în ţară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de ştire, a răspândi o veste. [var.: şfáră s.f.] – Din sl. skvara.

Trimis de LauraGellner, 23.06.2008. Sursa: DEX '98



sfáră s. f., pl. sfáre

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



SFÁRĂ f. Fum cu miros specific provenit din arderea grăsimilor sau a cărnii. ♢ A da sfară în ţară a da de ştire; a vesti. /<sl. skvara

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



sfáră², sfáre, s.f. (înv.) sfadă, ceartă.

Trimis de blaurb, 09.03.2008. Sursa: DAR



sfáră s.f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (înv.) Sacrificiu. – 4. Anunţ, ştire. – var. Mold. şfară. sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia "a da sf(o)ară’n ţară" "a face cunoscut", fără îndoială din sensul înv. de a comunica ştirile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s.n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ "brînză"); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreşit în relaţie expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s.f. (încălţăminte uzată); sfarnic, s.n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine ţig. suvara "veste" (Graur, BL, III, 186). cf. scradă.

Trimis de blaurb, 07.12.2008. Sursa: DER



sfáră s.f. – Ceartă, gîlceavă, altercaţie. sl. svara (Tiktin). Sex. XVI, înv.

Trimis de blaurb, 08.12.2008. Sursa: DER