- plăcea
- PLĂCEÁ, plac, vb. II. intranz. şi tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ♢ expr. Ştii că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în faţa unei propuneri, a unei afirmaţii etc. care nu-ţi convine, cu care nu eşti de acord etc. Îmi place să cred că... = sper să... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admiraţie, de plăcere, de iubire faţă de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacţie, de mulţumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – lat. placere.Trimis de oprocopiuc, 18.11.2008. Sursa: DEX '98A plăcea ≠ a dezgusta, a displăceaTrimis de siveco, 02.04.2009. Sursa: AntonimePLĂCEÁ vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi plăcea să meargă la vânat.)Trimis de siveco, 21.02.2009. Sursa: Sinonimeplăceá vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. pláce 1 pl. plăcém, 2 pl. plăcéţi, imperf. 3 sg. plăceá; part. plăcútTrimis de siveco, 02.04.2009. Sursa: Dicţionar ortograficA PLĂCEÁ plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ♢ Ştii că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmaţia sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacţie. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecţiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placereTrimis de siveco, 25.07.2007. Sursa: NODEXplăceá (plác, plăcút), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. lat. placēre (Puşcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observaţiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s.f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s.f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezenţă, s.f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).Trimis de blaurb, 27.03.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
