ortoman

ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeş, viteaz, mândru; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [var.: iortomán, -ă, iortománi, -e adj.] – et. nec.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



ORTOMÁN adj. v. focos, iute, sprinten.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



ortomán adj. m., pl. ortománi; f. sg. ortománă, pl. ortománe

Trimis de siveco, 02.09.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



ORTOMÁN ortomană (ortomani, ortomane) înv. 1) (despre ciobani) Care posedă multe oi; cu multe turme de oi. 3) şi substantival Care se impune prin aspectul exterior; cu aspect plăcut; prezentabil; arătos; impozant. 3) (despre cai) Care aleargă foarte repede; iute de picior. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ortomán (ortománă), adj. – 1. Bogat, de seamă, opulent. – 2. Vitez, puternic. – var. iortoman, hartoman. Origine necunoscută, dar probabil, expresivă, după cum o arată suf. -man, cf. gogoman, hoţoman etc. Ar putea fi doar var. lui lotroman "hoţ", caz în care ar avea semantismul lui hoţ "viclean, şiret". Ideea sau, în cazul lui, provenienţa primei părţi a cuvîntului nu a fost descoperită pînă acum. Totuşi ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant "drept" (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 261); din ort "ban" (Cihac, II, 230); din cuman. yurt "proprietate" (Şeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yortman "a fugi" (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din otoman încrucişat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulaţie, apare numai în poezii populare.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER