- nărav
- NĂRÁV, năravuri, s.n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ♢ expr. A (se) învăţa cu nărav = a (se) obişnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (înv. şi pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. cf. bg. nărav.Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX '98NĂRÁV s. 1. v. patimă. 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în nărav jocului de cărţi.) 3. (Transilv.) snagă, sucă. (nărav calului.) 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. fire.Trimis de siveco, 27.09.2008. Sursa: Sinonimenăráv s. n., pl. nărávuriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficNĂRÁV năravuri n. 1) (la persoane) Obicei rău; apucătură. ♢ A (se) învăţa cu nărav (sau a prinde la nărav) a) a se obişnui cu o acţiune nedorită; b) a însuşi o deprindere rea. 2) (la animale) Deprindere rea de a muşca, de a azvârli etc. Cal cu nărav. 3) pop. Fel de a fi al cuiva; caracter; fire; natură. /<sl. nravuTrimis de siveco, 08.10.2007. Sursa: NODEXnăráv (nărávuri), s.n. – 1. Obicei, uz. – 2. Obicei prost, viciu. sl. nravŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg. nărav, sb. narav şi Vasmer, II, 230. – Der. nărăvaş, adj. (învăţat prost, vicios); năravnic, adj. (înv., vicios, desfrînat); nărăvi, vb. (a învăţa cu nărav, a se vicia); înărăvi, vb. (a se vicia); nărăveală, s.f. (viciere); nărăvos, adj. (învăţat, prost; capricios). – Din rom. provine mag. nerávás (Edelspacher 20).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.