mărgea

MĂRGEÁ, -ÍCĂ, mărgele, s.f. 1. Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme şi culori diferite (înşirată pe aţă, cusută pe un veşmânt etc.), folosită ca podoabă; (la pl.) şirag format din asemenea obiecte. 2. (La pl.) Protuberanţe ale pielii de pe capul şi gâtul curcanului. 3. (În forma mărgică) Numele dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici, dispuse câte una sau două în vârful unor spiculeţe (Melica). – Din lat. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.

Trimis de claudia, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



MĂRGEÁ s. v. clocoţel, rutişor.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



MĂRGICA CÚCULUI s. (pop.) stupitul cucului, (reg.) somnişor, (prin Munt., Olt. şi Bucov.) somn. (Învelişul larvar numit mărgea.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



mărgeá/mărgícă s. f., art. mărgeáua/mărgíca, g.-d. art. mărgélei; pl. mărgéle

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



MĂRG//EÁ mărgeaéle f. 1) mai ales la pl. Fiecare dintre boabele de piatră, sticlă, mărgean sau lemn, de diferite forme şi culori, folosite ca podoabă (în şiraguri, cusute pe îmbrăcăminte etc.). 2) la pl. Proeminenţe ale pielii pe capul şi pe gâtul curcanului. [art. mărgeaua; G.-D. mărgelei; var. mărgică] /<lat. margella

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



mărgeá (mărgéle), s.f. – Boabă de sticlă, mărgică. – Mr., megl. mărdzeauă. lat. margĕlla (Densusianu, Hlr., 200; Puşcariu 1029; Candrea-Dens., 1029; Candrea-Dens., 1052; REW 5353; cf. Rosetti, I, 69 şi II, 68). Mai puţin probabilă der. din gr. μαργέλλιον (Cihac, II, 673) sau μάργαρον (Rohlfs, EWUG, 1330). – Der. mărgică, s.f. (bobiţă de sticlă; plantă, Melica nutans; cioplitură, şanţ pentru asamblarea lemnelor unei plute); mărgeluşe, s.f. (mărgea; plantă, Lithospermum arvense); mărgelat, adj. (împodobit cu mărgele); mărgelată, adj. (oaie cu excrescenţe cornoase pe gît); mărgelare, s.f. (îmbinare, şanţ).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER