- mira
- MIRÁ2, mirez, vb. I. refl. (Franţuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.Trimis de RACAI, 30.09.2003. Sursa: DEX '98MIRÁ1, mir, vb. I. 1. refl. şi tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ♢ expr. (refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine ştie unde, undeva. Te miri cum = nu se ştie cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ţi se pară curios că..., e normal să... ♦ refl. A-şi manifesta surprinderea, nedumerirea, admiraţia. 2. refl. A nu-şi da seama, a se întreba. – lat. mirari.Trimis de LauraGellner, 01.06.2004. Sursa: DEX '98MIRÁ vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă mira ce-mi spui; să nu te mira dacă ...)Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: SinonimeMIRÁ vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoşa, îngrozi, înspăimânta, oglindi, proiecta, răsfrânge, reflecta, tremura, zgudui.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimemirá (a uimi) vb., ind. prez. 1 sg. mir, 3 sg. şi pl. mírăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficmirá (a se oglindi) vb., ind. prez. 1 sg miréz, 3 sg. şi pl. mireázăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA MIRÁ mir tranz. A face să se mire; a uimi; a minuna. /<lat. mirariTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE MIRÁ1 mă mir intranz. A fi cuprins de admiraţie; a rămâne profund impresionat; a se uimi; a se minuna. ♢ Te miri unde în orice loc; oriunde. Te miri cine un om întâmplător; oricine. Te miri ce o cantitate neînsemnată; foarte puţin. /<lat. mirariTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE MIR//Á2 mă miraéz intranz. înv. A se privi (îndelung) în oglindă; a se oglindi. /<fr. mirerTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXmirá (mír, mirát), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Puşcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucişări cu sl. čuditi se (Puşcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicaţia lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s.n. (rar, uimire, mirare); miraz, s.n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz "moştenire"; mirăzenie, s.f. (Trans., mirare, uimire).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.