mir

MIR¹ s.n. (În loc. adj.) De mir = care nu aparţine clerului; mirean. – Din sl. mirŭ "lume".

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



MIR², miruri, s.n. Untdelemn parfumat şi sfinţit, întrebuinţat la săvârşirea unor ritualuri în biserica creştină. ♢ expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro.

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



MIR s. v. miruire.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



mir (lume) s. n .

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



mir (untdelemn sfinţit) s. n., pl. míruri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



MIR¹ miruri n. Untdelemn sfinţit şi aromat folosit de către slujitorii bisericii pentru anumite ritualuri. ♢ A lovi (sau a trăsni) pe cineva la mir a lovi pe cineva (mortal) drept în mijlocul frunţii. /<sl. miro

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



MIR² n. : De mir care nu face parte din tagma clericală. /<sl. miru

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



mir (míruri), s.n. – 1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfinţit. – 3. Frunte. – Mr. mir. ngr. μύρον (Roesler 572; Munrnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro. – Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati ‹ ngr. μυρώνω; mirodenie, s.f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία "parfum", sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s.f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiţă, s.f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. cf. mireasmă, miros, mire.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER



mir s.n. – Lume, societate (în opoziţie cu viaţa monahală). sl. mirŭ (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). – Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s.m., laic), din sl. mirĕninŭ; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s.f. (lume, statut de laic).

Trimis de blaurb, 22.04.2008. Sursa: DER