hâr

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ♢ expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicaţii neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



HÂR interj. mâr!

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



hâr interj.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



HÂR interj. 1) (se foloseşte, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se foloseşte pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



hîr interj. – Exprimă ideea de scrîşnet. – var. hor, hur. Creaţie expresivă, cf. lat. hirrire "despre cîini, a mîrîi", sp. chirriar. – Der. hîrîi, vb. (a scîrţîi, a scrîşni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni "a mîrîi"); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s.f. (jucărie, morişcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s.f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s.f. (scrîşnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîşni); hîrgoi, s.n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö "horcăială"; hîrghe (var. hîrghie), s.f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s.f. (cobe, ţîfnă; rablă, vechitură, hîrb; ţeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formaţie regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati "a tuşi"; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ "boală", cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα "oală"; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi şi de asemenea bg. hărkam "a sforăi", sb. hrkati "a sforăi", rus. chorkatĭ "a freca" etc.); hîrcîială, s.f. (horcăit); hîrcîitură, s.f. (horcăit); hîrcotă, s.f. (prostituată); hîrlă, s.f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s.m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s.f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s.f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s.m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mişca; a greşi), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 şi DAR din mag. horholni "a linia"); horhot, s.n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s.f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseţa), cf. corcoli; hură, s.f. (ceartă, scandal; mulţime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s.n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s.f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrţîi, a scrîşni); huruitoare, s.f. (morişcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s.f. (scrîşnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîşni; a face zgomot; a scutura, a zgîlţîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt "zgomot"; hurducătură, s.f. (scrîşnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s.f. (ruină, clădire mare şi dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία "fabrică de hîrtie", ipoteză puţin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – cf. hîră.

Trimis de blaurb, 05.04.2009. Sursa: DER