- haiduc
- HAIDÚC, haiduci, s.m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogaţi şi ajutând pe săraci; haramin. 2. (înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.Trimis de gall, 29.09.2007. Sursa: DEX '98HAIDÚC s. (înv. şi pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonimehaidúc s. m., pl. haidúciTrimis de siveco, 24.08.2006. Sursa: Dicţionar ortograficHAIDÚ//C haiducci m. (în trecut) 1) Ţăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogaţi şi ajută pe săraci. 2) Pedestraş angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajduTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXHAIDUC/EÁSCĂ f. art. 1) Dans popular executat într-un tempo vioi de bărbaţi ce se ţin de bâte. 2) Melodie după care se execută acest dans. /haiduc + suf. haiduceascaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXhaidúc (haidúci), s.m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominaţiei străine sau a nedreptăţii sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde şi tc. haydud "muncitor ungur". Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk "tîlhar", alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiduceşte, adv. (ca haiducii); haiducie, s.f. (viaţă sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s.f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viaţă de haiduc).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.