- dubi
- DUBÍ, dubesc, vb. IV. (reg.) 1. tranz. A tăbăci, a argăsi. ♢ expr. A pune (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. 2. refl. (Despre in, cânepă, etc.) A se muia, a se topi, a se destrăma. – Din ucr. dubyty.Trimis de baron, 16.02.2003. Sursa: DEX '98DUBÍ vb. v. argăsi, tăbăci.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimedubí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. dubésc, imperf. 3 sg. dubeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. dubeáscăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA DUB//Í dubiésc tranz. reg. 1) (piei de animale) A trata cu tananţi pentru a da însuşirile necesare; a tăbăci; a argăsi. 2) fig. A bate foarte tare; a zdrobi în bătăi; a snopi; a toropi; a stâlci; a stropşi; a tăbăci; a făcălui; a ucide. 3) (plante textile) A ţine în apă pentru a separa fibrele de tulpină; a topi; a mura. /<ucr. dybytyTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXdubí (dubésc, dubít), vb. – A argăsi, a tăbăci. sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbŭ "arbore", cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich, Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul rom. din sl. dlŭbsti "a scărpina". – Der. nedubit, adj. (netăbăcit); dubeală, s.f. (substanţă care tăbăceşte); dubălar, s.m. (tăbăcar); dubălărie, s.f. (tăbăcărie); dubină, s.f. (subtanţă care tăbăceşte), pentru a cărui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în Mold. şi Bucov.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
