comănac

COMĂNÁC¹, comănace, s.n. 1. Acoperământ al capului, de formă cilindrică, fără boruri, confecţionat din lână sau din pâslă, purtat de călugări şi de călugăriţe. ♢ expr. (Glumeţ) A-şi pune capul sub comănac = a se călugări. 2. Acoperământ al capului asemănător cu comănacul¹ (1) purtat odinioară de bărbaţi. ♦ Căciulită de mătase sau de stofă scumpă, purtată altădată de femei. [var.: comanác s.n.] – et. nec.

Trimis de hai, 07.07.2004. Sursa: DEX '98



COMĂNÁC², comănaci, s.m. (reg.) Creangă, ramură. – et. nec.

Trimis de hai, 07.07.2004. Sursa: DEX '98



comănác (creangă) s. m., pl. comănáci

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



comănác (acoperământ al capului) s. n., pl. comănáce

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



COMĂNÁ//C comănacce n. 1) Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică fără boruri, asemănător cu potcapul, pe care-l poartă călugării. ♢ A-şi pune capul sub comănac a se duce la călugărie. 2) Acoperământ pentru cap de mătase sau de stofă scumpă, purtat, în trecut, de bărbaţii şi de femeile din păturile nobile. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 16.01.2007. Sursa: NODEX



comănác (-ce), s.n. – 1. Căciulă, pălărie. – 2. Acoperămînt al capului caracteristic călugărilor ortodocşi. – 3. (Trans.) Capac, acoperiş. – 4. Creangă, ramură. – var. cumănac, cămănac. Istr. coromac, cumarac. Origine obscură. După Scriban, Arhiva, 1914, 133 (urmat, cu rezerve de DAR), din lat. calamancum "moţ, vîrf", de unde sp. calamaco, germ. Kalmank, însă această der. prezintă multe dificultăţi. cf. Densusianu, GS, II, 390. Scriban menţionează şi sb. kalamank "bonetă" şi ngr. ϰαμηλαύϰιον. – Der. comănăci, vb. refl. (Trans., a se umili, a adula servil).

Trimis de blaurb, 19.05.2007. Sursa: DER