comanda

COMANDÁ, cománd, vb. I. tranz. 1. (mil.) A da un ordin sau un semnal pentru executarea unei mişcări, a unei aşezări etc.; a avea comanda unei unităţi armate sau a unei subdiviziuni a armatei. ♦ A porunci, a ordona. 2. A da în lucru (un obiect, o lucrare etc.) la un meşteşugar. 3. A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. – Din fr. commander.

Trimis de hai, 07.07.2004. Sursa: DEX '98



COMANDÁ vb. 1. v. ordona. 2. v. conduce. 3. (tehn.) a controla, a regla. (A comanda un sistem tehnic.)

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



comandá vb., ind. prez. 1 sg. cománd, 3 sg. şi pl. comándă

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A COMANDÁ cománd tranz. 1) (armate, trupe, detaşamente etc.) A conduce, exercitându-şi autoritatea printr-o comandă. 2) (acţiuni) A anunţa printr-o comandă sau printr-un semnal. 3) (urmat de o propoziţie complementară) A cere în mod autoritar şi oficial; a porunci; a ordona; a dispune. 4) (îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte, lucruri) A cere să producă la comandă; a porunci. 5) (mâncare, băuturi) A solicita, făcând comandă într-un local de consum. /<fr. commander

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



COMANDÁ vb. tr. 1. a deţine comanda unei armate, unităţi etc. 2. a porunci, a ordona. 3. a face o comandă (4). 4. a dirija un mecanism, o maşină etc. 5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. (

Trimis de raduborza, 29.05.2006. Sursa: MDN



COMANDÁ vb. I. tr. 1. A ordona, a porunci (executarea unei dispoziţii, a unei mişcări etc.); a deţine conducerea, comanda unei unităţi. ♦ A porunci, a ordona. 2. A da în lucru (un obiect, o lucrare) la un meşteşugar etc. ♦ A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. [P.i. cománd. / < fr. commander, it. comandare, cf. lat. cum – cu, mandare – a ordona].

Trimis de LauraGellner, 28.03.2006. Sursa: DN



comandá (cománd, comandát), vb. – A ordona, a da un ordin. – var. (Trans.) comînda, (înv.), comenda, comend(ăl)ui, comandarisi. fr. commander. – Der. comandă, s.f. (acţiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie; Bucov., prostituată), din germ. Kommando, înainte de pol. komenda (sec. XVIII); comenduială, s.f. (ordin), sec. XVIII; comenduire, s.f. (comandă); comandant (var. înv. comendant), s.m. (şef militar), din fr. commandant, şi înainte din pol., rus. komendant, sec. XVII; comîndaş (var. comanduitor), s.m. (comandant, şef), sec. XVIII; comandor, s.m. (grad de ofiţer în aviaţie şi marină corespunzător gradului de colonel din armata terestră); comandament, s.n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din fr. commandement; comandatură, s.f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupaţie), din germ. Kommandatur; comandorie, s.f., din fr. commanderie; comandir, s.m. (înv., comandant), din rus. komandir. cf. dubletul comînda.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER