sgâria

sgîriá (-íi, -át), vb. – A rîcîi cu unghiile sau cu ghearele. – var. zgîria. Megl. zgair, zgăirari. lat. excoriāri "a strivi", de la corium (Niermeyer 389), cf. it. scuoiato, prov. escoriatz (rom., II, 341). Celelalte explicaţii par insuficiente: de la *sdîria ‹ sl. sudrati "a rupe" (Cihac, II, 101; Bogrea, Dacor., IV, 845, unde se citează formele din sec. XVII, dăria, sderia, din sl., dar probabil diferite de vb. sgîria); din lat. *excariāre, de la caries (Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 687; Puşcariu 1938; cf. împotrivă Philippide, II, 658); în relaţia cu *excarmĭnāre (Tiktin); de la un lat. *scabĭlāre, în loc de scabēre (Pascu, Arch. rom., VI, 267); din v. germ. skeren, cf. calabr. sgarrare, milan. szagá (Puşcariu, Dacor., I, 604); din lat. scarificare (Giuglea, Dacor., V, 897; cf. REW 7662); din lat. *scaberāre ‹ scaber (Candrea). Der. sgîrie-brînză, s.m. (avar, zgîrcit); sgîriac (var. sgîrieci), s.n. (compas de tîmplar); sgîrie-nori, s.m. (bloc înalt), traducere din fr. gratte-ciel; sgîrîietură, s.f. (tăietură superficială); sgîrios, adj. (care zgîrie).

Trimis de blaurb, 12.12.2008. Sursa: DER