pradă

PRÁDĂ, prăzi, s.f. 1. Faptul de a prăda; prădare, jefuire, jaf; devastare. 2. (concr.) Totalitatea bunurilor materiale şi (în trecut) a persoanelor luate de cel care pradă (mai ales în timp de război). ♢ loc. vb. (înv.) A face pradă = a prăda. 3. Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. ♢ expr. Pradă (sau prada) cuiva = la discreţia, în stăpânirea unei persoane sau a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. 4. Vietate care serveşte ca hrană animalelor sălbatice carnivore sau păsărilor răpitoare; p. ext. vânat; p. gener. orice poate servi drept hrană vieţuitoarelor. ♢ Pasăre de pradă = pasăre răpitoare. 5. (reg.) Risipă, cheltuială inutilă. – lat. praeda.

Trimis de ana_zecheru, 09.07.2006. Sursa: DEX '98



PRÁDĂ s. 1. v. jaf. 2. v. captură.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



PRÁDĂ s. v. captivitate, robie, sclavie.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



prádă s. f., g.-d. art. prăzii; pl. prăzi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



PRÁDĂ, prăzi f. 1) rar v. A PRĂDA. 2) Totalitate a bunurilor prădate. 3) Persoană răpită şi dată în supunerea cuiva. ♢ A fi pradă (sau prada) cuiva (sau a ceva) a) a fi în stăpânirea totală a cuiva; b) a fi copleşit de un sentiment sau de o idee. 4) Vietate care serveşte drept hrană pentru animalele sălbatice. ♢ Pasăre de pradă pasăre răpitoare. 5) fig. Obiect supus acţiunii unor factori (mai ales negativi). /<lat. praeda

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: NODEX



prádă (prắzi), s.f. – 1. Jaf, furt, prădăciune. – 2. Captură, lucruri furate. – 3. Victimă; jucărie. – Mr. pradă. lat. praeda (Puşcariu 1367; Candrea-Dens., 1436; REW 6174), cf. it. preda, prov., sp. presa, fr. proie, cat., port. prea. – Der. prăda, vb. (a jefui, a fura), mr. (m)prad, (m)prădare, poate reprezentant direct al lat. praedāre (Puşcariu 1366; Candrea-Dens., 1435; REW 6715), cf. it. predare, port. prear, v. fr. preer; prădăciune, s.f. (jaf), din lat. praedacionem (Puşcariu 1368; Candrea-Dens., 1437; REW 6716), sau mai probabil der. intern (Rosetti, I, 159); prădător, adj. (jefuitor), din lat. praedator (Puşcariu 1369; Candrea-Dens., 1438; REW 6717), sau mai probabil der. intern; prădalnic, adj. (jefuitor). – Din rom. provine rut. prejda, prejdowaty (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 408). cf. prădui.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER