- onor
- ONÓR s.n. v. onoare.Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98onór (manifestare a stimei; rang) s. n., pl. onóruriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficONÓR onoruri n. 1) Stimă deosebită; preţuire înaltă. ♢ A da onorul a prezenta arma în semn de salut la primirea unei personalităţi sau în ocazii speciale. 2) la pl. Funcţii administrative înalte; demnităţi. /<lat. honor, onororis, fr. honneur, it. onoreTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXONÓR s.n. 1. (Mai ales în pl.) Semne exterioare de cinstire, de respect, de preţuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) ranguri, demnităţi. ♦ (mil.) A da onorul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui şef, la parăzi etc.; a face onorurile (casei) = a-şi îndeplini îndatoririle de gazdă (la o recepţie). 2. v. onoare. [pl. -ruri. / cf. fr. honneur].Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DNONÓR I. s. n. semn exterior de cinstire, de stimă, de preţuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) rang, demnitate. o (mit.) a da ŭl = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui şef, la parăzi etc.; a face ŭrile (casei) = a-şi îndeplini îndatoririle de gazdă. II. s. m. nume dat cărţilor celor mai mari, la unele jocuri. (< fr. honneur)Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDNonór (onóruri), s.n. – Cinste. it. onore. E dubletul lui onoare, s.f. – Der. onora, vb. (a cinsti), din fr. honorer; onorabil, adj., din lat. honorabilis, sec. XIX; onorabilitate, s.f., din fr. honorabilité; onorar, adj., din fr. honoraire; onorar, s.n. (recompensă); onorat, adj., folosit numai ca titlu de disticţie; onorific, adj., din lat. honorificus.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
