- mânie
- MÂNÍE, mânii, s.f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare. ♢ loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mânie = care se înfurie uşor; irascibil. ♦ Necaz, ciudă. 2. (pop.; adesea determinat prin "lui Dumnezeu", "cerului", "pământului") Prăpăd, urgie, grozăvie, nenorocire, calamitate. – lat. mania.Trimis de LauraGellner, 26.05.2004. Sursa: DEX '98MÂNÍE s. v. furie.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeMÂNÍE s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimemâníe s. f., art. mânía, g.-d. art. mâníei; pl. mâníi, art. mâníileTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficMÂNÍ//E mâniei f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. ♢ Iute (grabnic, rău) la mânie care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o mânie într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată şi ostilă faţă de cineva; supărare. 3): mâniea lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănţuire a forţelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. maníaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXmîníe (mâníi), s.f. – Supărare, furie. lat. pop. mania, din gr. μάνια (Puşcariu 1087) cf. alb. mëni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui manie, s.f., din fr. manie, cu der. maniac, adj., din fr. maniaque. Der. mînia, vb. (a irita, a înfuria); mîniac, s.m. (dansator, echilibrist), din ngr. μανιαϰός "nebun", cu fonetismul apropiat de mînie (Tiktin), sec. XVIII, înv.; mîniecie, s.f. (şarlatanie), înv.; mînios, adj. (supărat, înfuriat).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.