muşca

MUŞCÁ, muşc, vb. I. l. tranz. A apuca cu dinţii şi a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâşiind). ♢ expr. A-şi muşca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-şi muşca limba (sau buzele) = a-şi ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l muşca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A muşca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pişca, a înţepa; a pricinui durere, usturime. ♦ fig. A provoca cuiva o senzaţie chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. intranz. şi tranz. A rupe cu dinţii o porţiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. tranz. fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înţepa. – et. nec.

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



MUŞCÁ vb. 1. (reg.) a încolţi. (L-a muşca un câine.) 2. a înţepa.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



MUŞCÁ vb. v. aţâţa, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



muşcá vb., ind. prez. 1 sg. muşc, 2 sg. muşti, 3 sg. múşcă; conj. prez. 3 sg. şi pl. múşte

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A MUŞCÁ muşc 1. tranz. 1) A apuca cu dinţii strângând (până la durere, rănire, învineţire, rupere etc.). ♢ A-şi muşca mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-şi muşca limba a regreta mult cele spuse anterior. muşca pământul (sau ţărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înţepa producând o senzaţie dureroasă; a mânca; a ciupi; a pişca. M-a muşcat un şarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzaţie dureroasă; a pişca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinţii pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înţepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinţii. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



muşcá (múşc, muşcát), vb. – A apuca cu dinţii. – var. înv. mucica. Mr. mîşcu, muşcu, muşcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se porneşte de la forma înv. şi dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre ‹ mutῑre "a mormăi", formaţii paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la "mormăi" la "muşca" se verifică şi în ex. sp., deşi numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de "a se pregăti de muşcat". În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, rom., XXXI, 313; Puşcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucişat cu morsĭcāre (Puşcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. muşcător, adj. (care muşcă; coroziv); muşcătură, s.f.; remuşcare, s.f. (căinţă) format după fr. remords.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER