- minţi
- MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ expr. (fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ spec. A înşela în dragoste pe cineva. – lat. mentiri.Trimis de romac, 14.04.2004. Sursa: DEX '98MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai minţi atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă minţi!) 3. v. înşela. (I-a minţi cu vorbe frumoase.)Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeminţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficminţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.