- jura
- JURÁ, jur, vb. I. 1. tranz. şi refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♢ tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziţie sau o mărturie. ♢ refl. A promite prin jurământ. 2. refl. (pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. tranz. (pop.) A ruga pe cineva cu stăruinţă; a implora, a conjura. – lat. jurare.Trimis de cata, 03.03.2002. Sursa: DEX '98JURÁ vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleţi. (Se jura că e cum spune.)Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: SinonimeJURÁ vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimejurá vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. şi pl. júrăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA JURÁ jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. jura fidelitate. 2) (probitatea unor depoziţii, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruinţă; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurareTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE JURÁ mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmaţii; a se afurisi. /<lat. jurareTrimis de siveco, 10.02.2009. Sursa: NODEXDE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situaţii, traducându-se "de drept", "potrivit legii". [pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].Trimis de LauraGellner, 18.02.2005. Sursa: DNjurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. – var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. lat. iūrāre (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl derivă din mag. gyürü "inel", gyürüzni "a promite căsătoria" (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer "a se obliga", prometido "logodnic"); juruită, s.f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál "a blestema" şi rut. žuraty "notabil" (Candrea, Elemente, 408).Trimis de blaurb, 10.02.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
