jupân

JUPẤN, jupâni, s.m. 1. Titlu de politeţe dat în ţările române persoanelor care ocupau anumite demnităţi sau funcţii înalte. ♦ Titlu de politeţe dat unei persoane, echivalând cu "domn", "cucon". 2. Patron, stăpân (considerat în raport cu angajaţii săi). – et. nec.

Trimis de cata, 17.06.2004. Sursa: DEX '98



JUPÂN s. v. patron, stăpân.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



jupấn s. m., pl. jupấni

Trimis de siveco, 07.07.2005. Sursa: Dicţionar ortografic



JUPÂN jupâni m. înv. 1) (folosit ca termen de adresare politicoasă faţă de persoane care deţin o anumită demnitate sau funcţie) Reprezentant al claselor avute. 2) Proprietar al unei întreprinderi considerat în raport cu salariaţii săi; patron. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



jupîn (jupấni), s.m. – 1. Domn; titlu onorific ce se dădea la început marilor dregători cîtă vreme erau în funcţie, şi apoi, prin extindere, tuturor boierilor. – 2. Domn, titlu de reverenţă în general. – var. (Mold., înv.) giupîn. Origine incertă. Se consideră în general că reprezintă sl. županŭ "stăpîn al unei anumite întinderi de pămînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Şeineanu, Semasiol., 238; Rosetti, GS, V, 158; Rosetti, BL, V, 222; Tiktin; Candrea), soluţie care nu este imposibilă (se consideră că principala dificultate a acestei der. este rezultatul an › în, tipic pentru fondul lat., fapt în virtutea căruia Lambrior 103 atribuia împrumutul lui županŭ unei epoci anterioare sec. X, în vreme ce Rosetti, BL, V, 222, crede că este vorba de un fonetism comun împrumuturilor din sl. meridională. În realitate, acest rezultat este posibil şi în epoci mai tîrzii cf. cîntar, frînc, mîndru. Totuşi, soluţia sl. nu este cu totul satisfăcătoare, fiind vorba, în cadrul sl., de o formaţie neclară (Berneker 368), probabil împrumut din alt idiom (Skok, Jugoslavenski istoriski časopis, 1936, 1). Pe de altă, sl. županŭ a dat în rom. rezultatul normal jupan, s.m. (domn), termen administrativ din sec. XVII-XVIII, fără circulaţie reală, pe cînd jupîn, prin tratamentul său general (pronunţarea dial. giupîn; formă înv. rotacizată giupîr, jupîr), pare să aparţină fondului lingvistic anterior sl. Din aceste raţiuni, s-a încercat să se explice jupîn printr-un lat. *gypanus, din gr. γύπη "casă", cu suf. -anus (Giuglea, Dacor., III, 606-10; cf. împotrivă Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 338), printr-un împrumut din avară (Skok; DAR; Puşcariu, Lr., 257), sau, în sfîrşit, ca cuvînt autohton (Philippide, II, 15). Atrage atenţia şi coincidenţa lui jupîn cu Diupaneos (alteori Diurpaneus), titlu ce i se dă lui Decebal, rege al dacilor, şi a cărui semnificaţie este necunoscută: dacă se admite că acest titlu însemnă "Domnul", der. nu prezintă mari dificultăţi fonetice (pentru di › ji, cf. jos, jumătate, ajuta; pentru a explica păstrarea lui n, ar trebui plecat de la o formă *Diupanus). Să adăugăm, totuşi, că acesta ar fi, în acest caz, singurul exemplu de cuvînt dacic care s-a păstrat în rom. Der. jupîneasă, s.f. (doamnă); jupîniţă, s.f. (domniţă, fiică de mare boier); jupînime, s.f. (adunare aleasă; înv., boierime).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER