acel

ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că fiinţa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spaţiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – lat. *ecce-illu, ecce-illa.

Trimis de ana_zecheru, 29.07.2002. Sursa: DEX '98



ACÉL², ACEÁ, pron. dem. v. acela¹.

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



ACÉL adj. cel. (acel de colo.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



acél adj. m. (antepus), g.-d. acélui, pl. acéi; f. sg. aceá, g.-d. acélei, pl. acéle, g.-d. m. şi f. acélor

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ACÉL aceeá (acéi, acéle) dem. (se foloseşte pentru a indica pe cineva sau ceva care este relativ depărtat de subiectul vorbitor). acel băiat. /<lat. ecce-illu, ecce-illa

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ACÉL¹, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că fiinţa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat de subiectul vorbitor; când urmează după substantiv are forma acela, aceea) Acel om. Vremea aceea. [gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor ; (când are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora – var.: acéla, acéea adj. dem.] – lat. ecce-illu, ecce-illa.

Trimis de tavi, 20.01.2006. Sursa: DLRM



acél, adj. şi pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. aţel, megl. ţelea, istr. ţel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus şi ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia (‹ aceaia ‹ aceaa), care se scrie şi aceea. Prezenţa lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară şi în poezie. < lat. ecce ille, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Puşcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Puşcariu, 9 şi DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., şi pentru că pleacă de la o pronunţare primitivă *acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunţarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină -ă). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica şi adj. şi s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanţe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, şi forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, faţă de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanţei sale dublu demonstrative, şi-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înţelege mai puţin extinderea de la f. la m. şi la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă. Der. acelaşi (f. aceiaşi), adj. şi pron., unde -şi reprezintă lat. sic "astfel", cf. cineşi, careşi, acestaşi; în spiritul acestei comparaţii, cf. expresiile regionale şi mai curînd infantile iciaşa (‹ aici aşa), coleaşă (‹ colea aşa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. şicel.

Trimis de blaurb, 26.08.2006. Sursa: DER