hăi

HĂI¹ interj. 1. (reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii şi vacile. – Onomatopee.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



HĂͲ, hăiesc, vb. IV. intranz. (reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi¹.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



HĂI interj. măi.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



hăi interj.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



hăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. hăiáscă

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



HĂI interj. 1) (se foloseşte pentru a îndemna unele animale). 2) (se foloseşte repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se foloseşte ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



A HĂ//Í hăiiésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând "hăi". 2) A stârni vânatul din culcuş, strigând "hăi". 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu pluguşorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea pluguşorului. /Din hăi

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



hăi interj. – Se întrebuinţează pentru a îndemna şi mîna animalele. Creaţie spontană. Se foloseşte numai la boi, vaci şi oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu ţipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s.n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se foloseşte pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriş, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu acelaşi sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuşi), pare de asemenea creaţie expresivă, şi este posibil să exprime aceeaşi intenţie (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani "a se înclina"). Din aceeaşi rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s.f. (hăţiş care serveşte drept ascunzătoare vînatului, tufişuri, mărăciniş; păr încîlcit; hărmălaie), şi hăciugă, s.f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga "colibă"; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga "iarbă", dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s.f. "bălării", cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s.f. (larmă, zarvă); halău, s.n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneş, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdară şi neglijentă; femeie bondoacă); hălăţugă, s.f. (femeie stricată); holcă, s.f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, şi DAR prin rus. golka "rebeliune".

Trimis de blaurb, 15.11.2007. Sursa: DER