hanţă

HÁNŢĂ, hanţe, s.f. (reg.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrenţuit, de proastă calitate. 2. fig. Gură (care vorbeşte mult şi fără rost). ♢ expr. Bun de hanţă = flecar, vorbăreţ, guraliv. – cf. ucr. b a n c a "mârţoagă".

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



HÁNŢĂ s. v. gură, haină, îmbrăcăminte, strai, veşmânt.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



hánţă s. f., g.-d. art. hánţei; pl. hánţe

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



hánţă (hánţe), s.f. – 1. Cîrpă, zdreanţă. – 2. Haină zdrenţuită. – 3. Gură, limbă. – 4. Femeie stricată. – 5. Căţeluş. – 6. Om zăpăcit, aiurit. Creaţie expresivă, cf. fleoarţă, treanţă, hoandră, cu aceleaşi sensuri. După DAR, ar fi o contaminare a lui handră cu sdreanţă. Drăganu, Dacor., III, 708, pleacă de la săs. hânts "vedenie, arătare"; Candrea, de la rut. hanca "gloabă, mîrţoagă" cf. Scriban. Hanţ, s.n. (cadavru; mîrţoagă; bucată; Trans., fîşie) trebuie să fie doar o var. – Der. hănţui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati "a face pe măcelarul"; hănţălui, vb. (Bucov., a deranja, a importuna); hănţău, s.n. (masa celui care face căruţe); hănţuşcă, s.f. (şmecheră, golancă); hoancă (var. hoantă, hoanghină, hoarcă), s.f. (babă); hoarţă, s.f. (hîrb), cf. fleoarţă; honţăni, vb. (a se agita). – Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER