amorţi

AMORŢÍ, amorţesc, vb. IV. intranz. (Despre fiinţe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacţiona la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ fig. A-şi pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – lat. *ammortire (= admortire).

Trimis de cata, 18.01.2004. Sursa: DEX '98



A amorţi ≠ a se dezmorţi

Trimis de siveco, 03.08.2004. Sursa: Antonime



AMORŢÍ vb. 1. a insensibiliza. (Anestezicul amorţi ţesutul dureros.) 2. a înţepeni, a paraliza. (Gerul îi amorţi buzele.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



amorţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. amorţésc, imperf. 3 sg. amorţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. amorţeáscă

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A AMORŢ/Í amorţiésc 1. intranz. (despre fiinţe, despre corpul sau părţi ale corpului lor) A-şi pierde (temporar) capacitatea de a reacţiona la excitanţi exteriori; a deveni insensibil; a înţepeni. 2) fig. (despre procese, suferinţe fizice etc.) A deveni mai puţin intens; a slăbi; a se atenua. 3) rar (despre unele animale) A intra în perioada de hibernare; a hiberna. 4) (despre sol, apă etc.) A îngheţa la suprafaţă. 2. tranz. A face să devină insensibil. /<lat. ammortire

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



amorţí (amorţésc, amorţít), vb. – A deveni insensibil; a lăsa în nesimţire; a înţepeni. – Mr. amurţăscu, amurţire, megl. anmurţǪs. lat. *ammŏrtῑre (Puşcariu 83; Candrea-Dens., 1178; REW 186; Körting 216; Meyer, alb. St., IV, 86); cf. it. ammortire, prov., fr., v. sp. amortir. Uz general (ALR, I, 150). Der. amorţeală, s.f.; amorţitor, adj. (care amorţeşte); amorţitură, s.f. (amorţeală).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER