declinatoriu

DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competenţa unei instanţe sau contestă o jurisdicţie. ♦ (Substantivat, n.; în sintagma) Declinatoriu de competenţă = hotărâre prin care o instanţă constată necompetenţa ei şi trimite cauza la o instanţă competentă. – Din fr. déclinatoire.

Trimis de RACAI, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



declinatóriu adj. m. (sil. -cli-) [-riu pron. riu], f. sg. declinatórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. declinatórii

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



DECLINATÓRI//U¹ declinatoriue (declinatoriui) Care declină recunoaşterea unei jurisdicţii. [Sil. -to-riu] /<fr. déclinatoire

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



DECLINATÓRI//U² declinatoriui n. jur. : declinatoriu de competenţă hotărâre prin care o instanţă îşi recunoaşte incompetenţa, adresând cauza la o instanţă competentă.[Sil. -to-riu] /<fr. declinatoire

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



DECLINATÓRIU, -IE adj. (jur.) Care nu recunoaşte competenţa unei instanţe sau contestă o jurisdicţie. ♢ (s.n.) Declinatoriu de competenţă = hotărâre prin care o instanţă constată incompetenţa ei şi trimite cauza la o instanţă competentă. [pron. -riu. / cf. fr. déclinatoire].

Trimis de LauraGellner, 04.05.2006. Sursa: DN



DECLINATÓRIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competenţa. o declinatoriu de competenţă = hotărâre prin care o instanţă constată incompetenţa ei şi înaintează cauza la o instanţă competentă. (< fr. déclinatoire)

Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN