câr

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ♢ expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicaţii neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

Trimis de valeriu, 03.03.2003. Sursa: DEX '98



CÂR interj. gar! (Ciorile fac: câr!)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



câr interj.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CÂR interj. (se foloseşte pentru a reda sunetul pe care-l scoate găina sau cioara). ♢ Că-i câr, că-i mâr se spune când cineva se încurcă în explicaţii contradictorii. /Onomat.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune şi despre cloşcă. Datorită confuziei populare între cioară şi ţigan (cf. cioară), se aplică şi acestora din urmă. – Der. gîr (cu toţi der.). Creaţie expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr. – Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuţii în contradictoriu); cîră, s.f. (insistenţă supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un ţigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un ţigan; a deranja, a importuna; arg., a fura); cîrîială, s.f. (sunetul anumitor păsări; arg., ceartă, harţă, scandal); cîrîit, s.m. (arg., bătrîn afon); cîrîit, s.n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s.f. (morişcă, jucărie de copii; sperietoare; ţigan); cîrîitor, s.m. (arg., hoţ, borfaş); cîrîitură, s.f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).

Trimis de blaurb, 17.04.2007. Sursa: DER